For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Alexander Liebrech: Un program aproape romantic! | George Enescu Festival

Alexander Liebrech: Un program aproape romantic!

Vorbind despre muzica cea mai recentă și despre prezența sa în cadrul concertelor simfonice, dar și despre legăturile dumneavoastră cu spațiul muzical ceh sau german, cred că, nuanțând, se impune întrebarea: Cum ați făcut opțiunea repertorială pentru concertele de la Cluj (2 septembrie) și de la București (4 septembrie), din  seria Muzica Secolului XXI, pe care le susțineți cu Orchestra filarmonicii „Transilvania”?    

A.L.: In primul rând e întotdeauna dificil să alcătuiești un program de muzică „modernă”. Eu iubesc muzica și nu fac o diferență între muzica modernă și cea… ne-modernă. Muzica e muzică, doar asta contează. De pildă, legat de Cehia, pe Jiří Kadeřábek l-am întâlnit între tinerii  muzicieni alături de care lucrez ca dirijor principal și director artistic al Orchestrei Simfonice Radio din Praga. Sunt de mulți ani prieten cu compozitorul francez Pascal Dusapin și i-am interpretat în premieră  piesa Wenn du dem Wind, pentru mezzosoprană și orchestră, așa că mă bucur să o aduc și in Festivalul „Enescu”. La fel s-a întâmplat și cu Concertul pentru pian scris de Dieter Ammann și cântat la Taipei, cu Andreas Haefliger la pian. Piesa lui Cornel Țăranu, piesa românească din program, Simfonia aforistică, e cu totul nouă pentru mine dar concertul are loc prima dată la Cluj, orașul său natal, așa că iată legătura. Este, după cum vedeți, o combinație de aspecte și motive foarte diferite, dar important e că fiecare piesă în sine e cu adevărat foarte bună. De pildă Concertul pentru pian al lui Ammann e foarte puternic și sună uluitor. Nu știu dacă este o piesă modernă. E contemporană, dar nu pot spune dacă e modernă. La fel  stau lucrurile cu creația lui Dusapin, fantastic orchestrată, aproape post-impresionistă, sau cu piesa foarte dramatică a lui Kadeřábek. Și nu știu să spun dacă aceste creații contemporane sună a muzică de avangardă, dar au sonorități inspirate și cu totul speciale. De fapt, cred că vorbesc despre un program aproape romantic!

Cum priviți muzica lui Enescu? Ea precedă și, într-un fel, poate chiar influențează  măcar unele dintre cele patru piese pe care le dirijați?

A.L.: Eu am dirijat Oedipe și întâlnirea cu această operă uriașă pe scena Operei de la Frankfurt a fost, pentru mine, o experiență vitală. Firește cunosc creația enesciană de cameră, ca și celebrele Rapsodii; de asemenea creațiile pentru formații de coarde în care își lasă amprenta marea lui știință și sensibilitate de violonist. Vă semnalez un fapt inedit, deosebit de important în cariera mea: primul meu angajament profesional a fost în România, la Radio România, in 1994-95 pentru că Roberto Abbado, nepotul lui Claudio Abbado, venise și el pentru un proiect la Operă. Atunci i-am întâlnit pe Horia Andreescu și pe un celebru profesor și compozitor, Constantin Bugeanu care lucrase mult cu Sergiu Celibidache la vremea respectivă. Perioada aceea petrecută la București a fost de mare valoare pentru experiența mea profesională. Iar acum, după 25 de ani, revin la Cluj și apoi la București, cu mare bucurie!

Pentru dvs. e profesie și pasiune a vedea ce încearcă să transmită  un compozitor prin creațiile  sale. Cum ați descrie în acest sens piesele din acest concert?

A.L.: Două dintre piese, cele ale lui Kadeřábek și Dusapin sunt scrise pentru orchestră și solistă și amândouă au în ele, aș putea spune, dulceața morții. Pentiseleea, în interpretarea  mezzosopranei Iulia Merca, face chiar o legătură, cunoscută din literatură, între iubire și moarte. Și la fel e și în monodia  In me la morte. Iar în aceste zile avem zilnic spectrul morții în fața ochilor, și nu doar din cauza  pandemiei  Covid-19… Viața și moartea sunt atât de apropiate! Și cred că aceasta e cea mai puternică idee poetică din cele două piese. Partitura semnată de Ammann e o interesantă piesă clasic-modernă, de fapt o structură post-modernă  polifonică, fără solist. Muzica o percepem cu simțurile și ea nu e, nu poate fi niciodată, distantă. E vorba despre ritm, despre pulsul nostru, despre societatea în care trăim, iar sunetul nu e niciodată abstract.

V-am găsit, înainte de a ajunge în România în festival, undeva în Grecia…

A.L.: … unde, deși fără orchestră, am cu mine partitura piesei lui Cornel Țăranu, Simfonia aforistică. Mă gândesc la această  muzică și o pot aprofunda mult mai bine departe de zgomotele  orașelor  sau ale pandemiei, pentru moment.

Ce urmează după  întâlnirea cu publicul românesc de la Cluj și de la București?

A.L.: E încă vremea festivalurilor și particip la Festivalul Dvořák cu Orchestra Radio Cehia, cu Simfonia a VIII-a pe care tocmai am înregistrat-o și cu Concertul pentru  violoncel apoi, înainte de începerea noii stagiuni, voi ajunge la Varșovia în Festivalul La folle journée, apoi la Valencia și in sfârșit la Praga acolo unde Dvořák  înseamnă pentru toți: acasă!

Interviu realizat Mihaela Helmis