For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Arpeggiata: O cronică scrisă în șoaptă… – George Enescu Festival

Arpeggiata: O cronică scrisă în șoaptă…

… o cronică ce trebuie citită în șoaptă. Ca să nu deranjăm muzica; să nu distrugem vălul subțire de frumos care ne-a acoperit mințile și sufletele la concertul formației L’Arpeggiata al cărei program ales a fost pus sub titlul Stabat mater – Caldara & Pergolesi. În prima parte am ascultat arii din oratoriul Maddalena ai piedi di Cristo de Antonio Caldara (1670-1736), datat 1697, al cărui personaj central este Maria Magdalena pentru care compozitorul a scris nu mai puțin de 10 arii. La trei dintre acestea – minunat interpretate de soprana belgiană Celine Scheen – s-a adăugat o altă arie, de data aceasta a personajului Amor Celeste, cântată de contratenorul francez Philippe Jaroussky. Solistul a mai oferit și o arie dintr-un alt oratoriu, Moartea lui Abel, pe care același Antonio Caldara l-a scris pentru celebrul castrat Farinelli, care a și interpretat rolul titular la prima audiție din 1732. Această primă secțiune de concert, care a debutat cu o pagină instrumentală tot din creația lui Caldara: Introducere din La Passione di Gesu Cristo Signor Nostro, s-a încheiat cu „Lascia la spina” (devenită mai târziu „Lascia ch`io pianga” în opera Rinaldo ) – Aria personajului  alegoric Piacere din Il Trionfo del Tempo e del Disinganno (Philippe Jaroussky), un oratoriu de Georg Friedrich Haendel.

A fost o oră de muzică în care instrumentiștii, conduși de Christina Pluhar, și cei doi cântăreți au reușit să-și demonstreze știință și virtuozitate barocă. De astă dată nu a fost vorba – tematica abordată o cere – de virtuozitate vocal-instrumentală de tip acrobație, ci de performanța la fel de dificilă de a susține și încărca fraza muzicală cu sentiment, trăire intensă și sinceră, expresivitate și tensiune într-o curgere perfectă, în care schimbările de arcuș și respirațiile trec aproape neobservate. Ansamblul înființat în anul 2000 este celebru datorită felului cum își alege repertoriul, cum mânuiește instrumentele de epocă – vioară, violă, violoncel, chitară baroce, viola da gamba, teorbă, orgă – și construiește sonorități în spiritul unor vremuri de mult trecute. Cântăreții cu care Christina Pluhar colaborează sunt aleși cu mare grijă, doar cei mai buni dintre cei buni. Totul se desfășoară într-o armonie absolută, vocile sunt perfect integrate în ansamblul instrumental iar muzicienii folosesc o limbă veche, pe care astăzi nu o mai vorbește nimeni dar pe care o înțelegem toți; mai ales când este vorba de sentimente profunde și sincere, de dragoste, suferință, îndoială, venerație, speranță…

În partea a doua a programului propus de celebra formație de muzică veche L’ Arpeggiata în concertul din 10 septembrie, s-a cântat Stabat mater de Pergolesi (1710 – 1736). Un Stabat mater este o lucrare ce pune în pagină suferințele Fecioarei Maria care asistă la crucificarea și înmormântarea fiului ei. Dacă traducem cuvintele latinești am ajunge la formularea Mama rămâne dreaptă, în picioare deși suferința ei este insuportabilă. Tandrețe, milă, disperare, acceptare resemnată, credință… Giovanni Battista Pergolesi nu și-a putut asculta niciodată lucrarea. Compozitorul moare de tuberculoză, la 36 de ani, la scurt timp după ce a tras bara finală a partiturii. Una dintre cele mai persistente întrebări, fără răspunsul compozitorului, pe care această partitură le ridică este pentru ce voci au fost scrise rolurile acestei compoziții vocal instrumentale? Pergolesi a cerut doar două voci, una de soprană și una de alto. Sexul interpreților nu era indicat într-o perioadă de înflorire a castraților (vocile feminine erau interzise în biserică). Pe lângă timbrul aparte, pur și strălucitor, virtuozitatea vocală a acestor cântăreți conferă cântului lor o aură de fantastic. Mai mult, ei sunt considerați, datorită sacrificiului anatomic, divini și puri. Desigur, astăzi, cântărețul amputat anatomic a rămas doar o amintire, o poveste pe care o crezi cu greu. În 1922, la Roma, moare Alessandro Moreschi, ultimul castrat. Iar rolurile sunt preluate astăzi de contratenori, în accepțiunea modernă a termenului, formați la școlile americană, engleză, franceză și germană sau de altiste în travesti.

Vocile alese de Christina Plutarh pentru concertul de la București au fost cele de soprană și de contratenor. Atât Celine Scheen cât și Philippe Jaroussky au impresionat profund. Dar succesul aparține întregului ansamblu în care instrumentele și vocile alcătuiesc un tot unitar, indestructibil.

La finalul concertului, schimbând cheia, Celine Scheen cât și Philippe Jaroussky secondați de instrumentiștii din L’Arpeggiata au oferit la bis unul dintre cele mai frumoase duete de dragoste din toate timpurile, “Pur ti miro, Pur ti godo” din opera L’incoronazione di Popeea de Monteverdi.

Articol realizat de Cristina Sârbu