For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 12 septembrie la Sala Auditorium – George Enescu Festival
Manuel Fischer-Dieskau

Ce ascultăm pe 12 septembrie la Sala Auditorium

CYPRIEN KATSARIS pian

MANUEL FISCHER-DIESKAU violoncel

Program:

Robert Schumann – Adagio și Allegro Op. 70

George Enescu – Trei melodii op.4, aranjament pentru violoncel și pian („Le desert”, „Le galop”, „Soupir”)

George Enescu – Allegro în fa minor pentru violoncel și pian

Johannes Brahms – Sonata nr. 2 op. 99 în fa major pentru violoncel și pian

  1. Allegro vivace
  2. Adagio affettuoso

III. Allegro passionato

  1. Allegro molto

Unul dintre lucrurile mai puțin știute despre tânărul Robert Schumann (1810-1856) este pasiunea sa pentru violoncel, înainte de a visa să devină un pianist virtuoz. Lucrarea sa Adagio și Allegro op.70 (datată 1849) a fost scrisă însă pentru corn francez (cu valve), introdus recent în orchestră (în jurul anului 1830), dar Schumann a menționat că poate fi cântată și la vioară sau la violoncel. Compozitorul cu o biografie tumultuoasă, a cărui viață s-a sfârșit la 46 de ani (după ce cu doi ani în urmă se aruncare în Rin), a avut o perioadă foarte productivă în 1849-1850. Adagio și Allegro se înscrie în genul „Hausmusik” – lucrări ce  pot fi cântate acasă, inclusiv de către interpreții amatori. Cele două părți sunt o reflexie a naturii duale a compozitorului: Adagio-ul (pe care Schumann l-a denumit inițial Romanță) este introspectiv, nostalgic, iar Allegro-ul – exuberant și furtunos, cu reveniri ale unui ecou din prima parte. Poate fi o luptă a emoțiilor conflictuale, a celor două tipuri de personalitate între care muzicianul a oscilat permanent: Eusebius (visătorul, introvertitul) și Florestan (luptătorul, extrovertitul). Adagio-ul este o mostră de romantism pur, un mariaj fericit între violoncel și pian, cu linii melodice ample și tempo lent, în contrast cu fluxul de energie și bucurie emanat de Allegro. Soția compozitorului, Clara Schumann, spunea despre această compoziție că este „magnifică, plină de prospețime și pasiune, exact așa cum îmi place mie”.

Cele Trei melodii op. 4 pentru voce și pian au fost compuse de George Enescu (1881-1955) în 1898 și dedicate soției marelui muzician Eduard Colonne. Acesta dirijase la începutul aceluiași an, cu un succes răsunător, prima audiție a Poemei române. Așa cum remarcă Pascal Bentoiu, cele Trei lieduri pe versuri de Jules Lemaître (1853-1914) și Sully Prudhomme (1839-1907, primul laureat al unui Premiu Nobel pentru literatură, în 1901), sunt „perfecte, cel puțin în ce privește linia vocală”, completând: „De altfel, invenția melodică a fost dintotdeauna una din părțile forte ale creativității enesciene”. Într-adevăr, melodia primează, acompaniamentul fiind subordonat tematicii poeziilor: „Deșertul”, „Galopul” și „Suspin”.

Allegro în fa minor pentru violoncel și pian este o schiță nefinalizată (229 măsuri) a unei părți de sonată, ce a fost ulterior definitivată de compozitorul Hans Peter Türk. Tânărul Enescu, în vârstă de 16 ani, dorea așadar să contureze o primă sonată pentru violoncel și pian. Înregistrarea în premieră pe disc a acestui fragment datează din 2013 și a fost realizată de Valentin Răduțiu și Per Rundberg. În recenzia albumului publicată de revista Gramophone, Rob Cowan notează: „Asertiv în primele măsuri, înainte de a deveni liric-persuasiv, chiar pasional, Enescu lucrează cu o idee cvasi-fugată, care se transformă într-un veritabil cumul de lavă. Schumannesc pentru o clipă, amintind de Fauré sau poate de Saint-Saëns în alta, acest torso enescian merită să fie ascultat”. Sonata pentru violoncel și pian op. 26 nr. 1 în fa minor a fost definitivată un an mai târziu (1898), iar ecourile acestui Allegro se reflectă puternic în prima parte a lucrării.

Sonata nr. 2 pentru violoncel și pian a lui Johannes Brahms (1833-1897) datează din 1886. Muzicianul a petrecut vara acelui an într-o stațiune din Thun, în Elveția, unde a început să compună mai multe lucrări, printre care și aceasta. În pauzele lucrului, se relaxa la cazino, bând bere și jucând cărți cu muzicienii din orchestra locală. Sonata a fost scrisă pentru un bun prieten al compozitorului, Robert Hausmann, violoncelist în Cvartetul de coarde Joachim, care i-a inspirat creația pentru violoncel în ultimul deceniu al vieții. Pentru el și pentru Joseph Joachim avea să scrie trei ani mai târziu Dublul concert pentru vioară, violoncel și orchestră.  „În Sonata pentru violoncel domnește pasiunea, înflăcărată până la vehemență, când provocatoare, când dureros de tânguitoare. Cu câtă îndrăzneală începe prima temă din Allegro, cât de furtunos curge muzica! Este adevărat că pasiunea se domolește și devine un lamento în Adagio, apoi se stinge împăcată în final. Dar pulsația secțiunilor anterioare încă se simte, iar patosul rămâne trăsătura dominantă a întregului”, scria celebrul critic Eduard Hanslick după prima audiție. Brahms și Hausmann au oferit o avanpremieră privată la Berlin, în noiembrie 1886, urmată după câteva zile de prima audiție publică la Viena. În prima ediție a partiturii (Simrock 1887) se menționa că Sonata este pentru „pian și violoncel”, un indiciu care subliniază rolul egal al celor doi parteneri în discursul muzical. (Și Enescu punea, în titlu, pianul pe primul loc!)

Articol realizat de Andreea Kiseleff