For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 13 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 13 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA NAȚIONALĂ A FRANȚEI

CORUL FILARONICII GEORGE ENESCU

CRISTIAN MĂCELARU dirijor

IOSIF ION PRUNNER dirijorul corului

MAXIM VENGEROV vioară

Șostakovici Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară și orchestră op. 77

  1. Nocturnă: Moderato – 2. Scherzo: Allegro – 3. Passacaglia: Andante – Cadenza (attacca) – 4. Burlesque: Allegro con brio

Dutilleux Mystère de l’instant pentru orchestră de coarde, țambal și percuție

  1. Appels (Chemări) – 2. Échos (Ecouri) – 3. Prismes (Prisme) – 4. Espaces lointains (Spații îndepărtate) – 5. Litanies (Litanii) – 6. Choral (Coral) – 7. Rumeurs (Zvonuri) – 8. Soliloques (Solilocvii) – 9. Métamorphoses sur le nom Sacher) (Metamorfoze pe numele Sacher) – 10. Embrasement (Aprindere)

Ravel Daphnis și Chloé, Suita nr. 2

  1. Zorile – 2. Pantomimă – 3. Dans general

Când Dmitri Șostakovici (1906-1975) a început să compună, în 1947, Concertul nr. 1 op. 77 în la minor pentru vioară și orchestră, artistul se bucura de o perioadă relativ calmă în viața sa. Al Doilea Război Mondial deturnase atenția lui Stalin de la chestiunea epurărilor, lăsând artiștii mai puțin hărțuiți decât de obicei. În 1942, el captase atenția întregii lumi muzicale cu Simfonia a VII-a „a Leningradului”, privită de întreaga lume a Aliaților drept simbol al solidarității în fața nazismului (și care îi adusese un Premiu „Stalin”). Drept urmare, liderul sovietic a decis în 1947 ca familia Șostakovici să primească un cochet apartament și o casă la țară. Din păcate, ulterior, când Concertul nr. 1 op. 77 a fost finalizat, în 1948, conjunctura se schimbase radical: doctrina Jdanov, ce norma întregul fenomen cultural din spațiul sovietic, a făcut ravagii inițial în literatură, urmându-i imediat muzica. Atunci, atât Șostakovici, cât și alți compozitori ai timpului au aflat că lucrări ale lor până atunci apreciate, au fost interzise sub pecetea „formalismului”, opus „realismului socialist”. În acea conjunctură, lucrarea de față avea să fie cântată în premieră abia în 1955, după moartea lui Stalin. Este vorba despre una dintre cele mai dense emoțional partituri concertante din literatura secolului XX – o muzică a cărei profunzime a fost subliniată mereu de cel căreia i-a fost dedicată și care a cântat-o în premieră absolută – David Oistrah.

Lucrarea pare să oglindească direct și preocuparea autorului rus pentru genurile Barocului: între altele, Șostakovici a optat pentru o structură în patru părți și nu în trei, propunând succesiunea lent-repede-lent-repede. Prima parte este o nocturnă sobră, solilocviu meditativ al viorii, acompaniată de timbruri orchestrale întunecat nuanțate. După introspectiva mișcare întâi, apare un scherzo sălbatic, frenetic: o parte în care compozitorul încifrează muzical, din nou, semnătura numelui său DSCH (abrevierea de la Dmitri SCHostakovici, concret: re – mi bemol – do – si). Secvența centrală a momentului evocă spiritul tradiției muzicale klezmer. Partea a treia este o passacaglie, alt argument al influenței baroce, apăsătoare până la limita unui marș funebru. Burlesca, ultima mișcare, încheie în notă nebunesc-grotescă, acordată pe frecvențe virtuoze, acest gest componistic magistral, plasat în zona modernității bine cumpănite, cu evidente accente autobiografice.

 

„Mystère de l’instant” („Misterul clipei”) a apărut în 1989 ca urmare a unei comenzi lansate de dirijorul elvețian Paul Sacher, un foarte bogat, generos și devotat susținător al muzicii secolului XX (între cei pe care i-a admirat s-au numărat Dinu Lipatti, Stravinsky, Bartók, Hindemith sau Richard Strauss). Ca semn de recunoștință, Henri Dutilleux (1916-2013) i-a dedicat lucrarea și a conceput cea de-a noua ei secțiune ca pe o fantezie rezultată din transpunerea în note a numelui Sacher – „Metamorphoses (sur le nom SACHER)”. Autorul francez a gândit, astfel, 10 mișcări condensate, fără elemente comune care să le caracterizeze, exceptând faptul că se cântă fără pauze. Însă deși demersul componistic nu vizează un scop cu semnificație evidentă, titlurile părților au conotații trimițând la actul creației, unică precum clipa, frumusețea și forța ei fiind subiecte pe care Dutilleux dorește să le exploreze.

În cazul compozitorului francez, termenul „mister” nu capătă o dimensiune riguros religioasă și trebuie perceput într-un sens mai general ce nu exclude rezonanța unei ordini spirituale superioare. Pentru că, așa după cum chiar Dutilleux spunea, actul de a compune muzică este într-adevăr înrudit cu o ceremonie, „împărtășind cu ceilalți misterul și magia”. De-a lungul întregii desfășurări muzicale, creatorul francez se desfată cu dragostea sa pentru sunet de dragul sunetului pe care îl explorează. Lucrarea nu duce deloc lipsă de un spectru extraordinar de sunete și zgomote generate instrumentele de coarde, dispozitivul celor de percuție este desfășurat pe larg și cu gust ireproșabil. Instinctul paletei timbrale nu dezamăgește niciodată la Dutilleux. E de notat apelarea la două țambale, prezență total insolită în orchestra simfonică a marii tradiții clasice, întregul aparat orchestral, cu 24 de instrumente de coarde, țambale și percuție, trimițînd către capodopera lui Bartók, „Muzică pentru coarde, percuție și celestă”.

Probabil nicio lucrare muzicală nu va putea vorbi vreodată complet și adectat despre misterul creației; însă „Mystère de l’instant” înseamnă, totuși, o încercare curajoasă și demnă în contul acestui demers.

 

În „Schița autobiografică” a lui Maurice Ravel (1875-1937) apărută în decembrie 1928 se poate citi: „Daphnis și Chloe mi-a fost cerută de Serghei Daghilev, directorul companiei Baletele ruse. Scenariul acesteia este de Mihail Fokin, coregraful celebrei trupe. Intenția mea, scriind lucrarea, era de a compune o vastă frescă muzicală, mai puțin fidelă imaginilor arhaice și mai apropiată de Grecia visurilor mele, destul de învecinată cu imaginile unor picturi franceze de la finele  secolului al XVIII-lea. Lucrarea este construită simfonic după un plan tonal riguros, bazându-se pe câteva motive ce asigură, prin dezvoltarea lor, omogenitatea ansamblului… ”

Nu puține voci avizate consideră simfonia coregrafică „Daphnis și Chloe” drept  una dintre cele mai însemnate realizări ale autorului francez. Compusă între 1909 și 1912, aceasta are la bază creația cu același titlu a scriitorului grec de secol al II-lea Longus, considerată un prototip al pastoralului. Lucrarea descrie idila ce se înfiripă între o fată și un băiat, adolescenți, cărora soarta le-a hărăzit aceeași existență.

În „Daphnis și Chloe” nu trebuie căutate elemente tematice arhaice sau vreo încercare de reconstruire a unui stil antic, pentru că Grecia evocată de Ravel este cea imaginată de Antoine Watteau, de artiștii francezi de secol al XVIII-lea, în general, care o căutau în imaginarul lor, în sensibilitatea lor subiectivă.

Pentru repertoriul de concert, Maurice Ravel a propus două suite ce se pot interpreta independent, rareori fiind cântate împreună. În cadrul acestora, logica succesiunii mișcărilor este alta decât în cazul inițial, al simfoniei coregrafice. Deși subiectul îl preocupase și anterior pe Fokin, abia la Ravel istoria păstorilor Daphnis și Chloe găsește în sfârșit ecoul dorit, rezultatul mulțumindu-l chiar și pe exigentul Igor Stravinsky, cel care a considerat această creație ca fiind „una dintre cele mai frumoase capodopere ale muzicii franceze”.

 

Articol realizat de Ștefan Costache