For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 14 septembrie la Ateneul Român – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 14 septembrie la Ateneul Român

Recital JOYCE DIDONATO și ansamblul IL POMO  D`ORO

MAXIM EMELYANYCHEV dirijor

 

Partea I: Gli antichi

Salamone Rossi Sinfonia grave din Il primo libro delle sinfonie et gagliarde 

Claudio Monteverdi Aria Penelopei „Illustratevi, o cieli” din Il ritorno d’Ulisse in patria

Antonio Cesti Aria Oronteei „Intorno all’idol mio” din Orontea

Tarquinio Merula Ciaccona (instrumental)

Claudio Monteverdi Sinfonia din L’incoronazione di Poppea

Claudio Monteverdi Aria Ottaviei „Addio Roma, addio patria” din L’incoronazione di Poppea

Giovanni Battista Buonamente Ballo del Granduca din Il ballo degli reali amanti (instrumental)

John Dowland Come again, sweet love

Claudio Monteverdi Sì dolce è’l tormento

 

Partea a II-a: I moderni

Johann Adolph Hasse Aria Cleopatrei „Morte col fiero aspetto” din Marc’Antonio e Cleopatra

Georg Friederic Haendel Aria Cleopatrei „Piangerò la sorte mia” din Giulio Cesare in Egitto HWV 17

Georg Friederic Haendel Uvertura din Ariodante (instrumental)

Georg Friederic Haendel Aria lui Ariodante „Scherza infida, in grembo al drudo” din Ariodante HWV 33

Jean-Philippe Rameau Sarabande, Air tendre en rondeau, Air très vif din Zoroastre (instrumental)

Jean-Philippe Rameau Orage din Les Indes galantes (instrumental)

Georg Friederic Haendel Aria lui Ariodante „Dopo notte” din Ariodante HWV 33

*Apariția lui Joyce DiDonato este susținută de Erato/Warner Classics.

             Nimic antic, nimic modern în acest concert de muzică barocă. Gli antichi (cum sunt numiți compozitorii din prima parte) sunt – conform limbii italiene – cei vechi, cei ce fac trecerea în prima jumătate a secolului al 17-lea între Renaștere și Baroc, iar I moderni (din partea a II-a) sunt cei ce au consolidat noul stil în secolul al 18-lea.

            Prima parte pivotează în jurul lui Claudio Monteverdi (1567-1643), emblematic pentru tranziția amintită în muzica italiană, unul dintre părinții operei ca gen și totodată primul ei maestru. Sunt incluse momente din ultimele două opere  păstrate din creația sa (în mare parte pierdută). Aria Penelopei „Illustratevi, o cieli” din Il ritorno d`Ulisse in patria (fiind de fapt debutul duetului ei final cu Ulisse) dă glas bucuriei acesteia că, după multe dubii, îl recunoaște pe cel mult așteptat; „luminați-vă ceruri, înfloriți câmpii…” Sinfonia din L`incoronazione di Poppea, scurtă introducere bipartită pe tiparul lent-mișcat, este urmată aici de aria Ottaviei „Addio Roma, addio patria”, un arioso dramatic în care soția alungată a împăratului Nero își ia rămas bun înainte de încoronarea succesoarei sale. Cu nimic mai prejos decât operistul, Monteverdi madrigalistul este omagiat prin „Si dolce è`l tormento”, un cântec nostalgic despre fericirea suferinței din dragoste.

            Intercalate printre partiturile lui Monteverdi, apar creații ale unor contemporani ai săi, între care doi compozitori și violoniști colegi cu el în tinerețea petrecută la Curtea din Mantua: Salamone Rossi, a cărui Sinfonia grave deschide programul, și Giovanni Battista Buonamente, prezent tot printr-o pagină orchestrală, o temă cu variațiuni, Ballo del Granduca. Tarquinio Merula, un novator din zorii barocului italian, apare prin încântătoarea Ciaccona, cunoscută din numeroase aranjamente instrumentale implicând diverse concepții interpretative. (De fapt toată muzica veche, prin notația ei sumară, lasă poarta larg deschisă în acest sens). Și vocea solistă trece granițele monteverdiene. Întâi, în lumea lui Antonio Cesti, compozitor, cântăreț și organist de mare faimă în epocă, opera sa Orontea cunoscând 17 montări în 30 de ani. În cea mai populară arie din ea, „Intorno all’idol mio”, Orontea – regină imaginară a Egiptului, tainic îndrăgostită de un pictor refugiat la curtea sa – invită adierea să-i învăluie iubitul adormit și să-l sărute în locul ei. Rătăcit oarecum printre gli antichi italieni, apare aici și un ilustru reprezentant al barocului englez, John Dowland, cu unul dintre cântecele sale de dragoste, „Come again/Vino iar”. Superior ca scriitură și expresie în forma inițială de madrigal pe 4 voci, acesta i-a sedus și pe unii soliști care l-au introdus în recitalurile lor.

            Dacă prima parte este preponderent monteverdiană, cea de-a doua îl are în centrul atenției pe Georg Friederich Haendel (1685-1759), german naturalizat englez, regele operei seria la Londra unde o adusese încă din 1711. „Piangerò la sorte mia” din Giulio Cesare – poate cea mai cunoscută operă a sa –  este penultima dintre cele 8 arii ale Cleopatrei. Captivă, crezând că iubitul și aliatul ei Cezar, generalul roman, a pierit în bătălie, pregătită ea însăși să moară, Regina Egiptului se lamentează înduioșător în prima parte a ariei, apoi se dezlănțuie amenințând cu fantoma-i răzbunătoare după care revine la tema inițială. Cealaltă operă haendeliană aleasă, Ariodante, are ca personaj titular un prinț din Scoția medievală, îndrăgostit de fiica regelui. Prefațată aici de Uvertura operei (ceremonios-armonică, apoi dansant-polifonică) aria „Scherza infida, in grembo al drudo/ Bucură-te, necredincioaso, în brațele amantului” – din actul al II-lea – surprinde clipa când, datorită unui complot, Ariodante se crede înșelat. Este tot o arie da capo, un inspirat lamento haendelian cu o scurtă secvență mediană mai dramatică. Metaforica „Dopo notte”, ultima arie a lui Ariodante, scânteiază de bucurie în acrobații vocale, „precum soarele strălucește mai viu pe cer după o noapte sumbră, funestă”.

            Aria „Morte col fiero aspetto” care deschide partea a doua îi aparține altui prolific compozitor german de operă și muzică sacră, Johann Adolph Hasse, faimos în epocă, ignorat ulterior, până spre sfârșitul secolului trecut. Imaginea Cleopatrei din opera acestuia Marc’Antonio e Cleopatra este profund contrastantă față de cea haendeliană deși eroina se află într-o situație similară.  Aici ea își întâmpină sfârșitul cu bravură, în tirade de coloratură dramatică: „Moartea cu înfățișarea-i crudă nu mă înspăimântă dacă pot muri liberă, pe tronul meu de domnie”.

            Dă răgaz vocii soliste muzica orchestrală a lui Jean Philippe Rameau – maestru francez al armoniei, de notorietate mai ales prin operele, baletele și operele-balet reprezentate în epocă la Paris și Versailles. Vor răsuna ceremonioasa Sarabande, melancolicul Air tendre en rondeau și dinamicul Air très vif din opera Zoroastre, apoi vertiginoasa Furtună (Orage) din opera-balet Les Indes galantes.

Articol realizat de Ligia Ardelean