For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 14 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 14 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA NAȚIONALĂ A FRANȚEI

CORUL FILARMONICII GEOGE ENESCU

CRISTIAN MĂCELARU dirijor

IOSIF ION PRUNER dirijorul Corului

DENIS MATSUEV pian

Olivier Messiaen Les Offrandes oubliées 

            Crucea, Păcatul, Euharistia (se cântă fără pauză)

Edvard Grieg Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 16

  1. Allegro molto moderato – 2. Adagio – 3. Allegro moderato molto e marcato

George Enescu Poema română op.1

Maurice Ravel Poemul coregrafic Valsul

Compozitorul francez Olivier Messiaen (1908–1992), una din vocile cu profil greu de confundat ale modernismului în muzică, a fost un catolic devotat și a căutat să reveleze, prin arta sa, adevărurile credinței și convingerile de natură mistică. „O parte dintre lucrările mele au scopul de a pune în lumină adevărurile credinței catolice. Acesta este primul aspect al operei mele, cel mai nobil, probabil cel mai însemnat, cel mai valabil și posibil singurul pe care nu-l voi regreta în momentul când mă voi stinge din viață” – afirma Messiaen. „Ofrandele uitate” rămâne o realizare a anului 1930, când muzicianul doar ce absolvise, la 22, de ani cursurile Conservatorului din Paris. Versiunea originară, pentru două piane, a fost urmată, în 1931, de cea orchestrală.

Apărută într-un context dominat de Ravel și marcat de moștenirea lui Debussy, „Ofrandele uitate”, deși o creație de tinerețe, nu te lasă să ai dubii în privința clarității limbajului autorului ei și a eficienței expresive: formula „meditație simfonică” este cum nu se poate mai adecvată pentru caracteriza acest triptic (ecou al modelului Sfintei Treimi), ce pleacă de la tema uitării în fața sacrificiului lui Hristos. Titlurile celor 3 secțiuni, ce se succed fără pauză, sunt: Crucea, Păcatul și Euharistia.

Simbol al culturii muzicale norvegiene și al spațiului scandinav, în ansamblul său, Edvard Grieg (1843 – 1907) are drept principală carte de vizită chiar Concertul op. 16 în la minor pentru pian și orchestră, unica lui realizare concertantă și între cele mai iubite și cântate pagini din literatura pianului. Unicitatea implică, în cazul de față, și o semnificație relativ discretă: Grieg nu a avut vocația genurilor ample, simțindu-se mult mai confortabil în miniaturi, în formele cu caracter intimist, în general. Nu a compus simfonii și nici creații vocal-simfonice, zăbovind cu moderație asupra sonatei (a semnat cinci astfel de lucrări), fără a ocoli total cvartetul de coarde. Însă cel mai fidel portret al său este conturat, în afara Concertului op. 16, de numeroasele pagini pentru pian solo și de lieduri. Precum sutele de piese ale unui vitraliu, toate definesc un melodist rafinat și mereu proaspăt, un virtuoz colorist timbral și un temperament liric de forță, deloc străin de marea tradiție clasică și romantică austro-germană.

Grieg a studiat, ca pianist, cu Ernst Ferdinand Wenzel, prieten cu Schumann, și care a insuflat în studentul său o pasiune de lungă durată pentru cel din urmă. El a avut ocazia să asculte Concertul op. 54 de Schumann în chiar interpretarea Clarei Schumann, experiență profund influentă asupra sa. De aceea, similitudinile dintre cele două concerte, op. 16 de Grieg și op. 54 de Schumann, sunt evidente – de la profilul în forță al momentului de început și până la alegerea tonalității. Departe de a fi replica unui epigon, Concertul op. 16 are, dincolo de trăsăturile evidentei admirații, toate datele pentru a convinge inclusiv cercetătorii sceptici în a-i recunoaște originalitatea. De exemplu, prima intervenție a pianului solist, cu profil descendent, aduce un motiv de trei sunete repetat de șapte ori, ce reprezintă o marcă melodică definitorie pentru Grieg. Este amprenta sa de compozitor norvegian (motivul se regăsește în muzica tradițională a țării sale), fiind inserat, sub diverse forme, în multe dintre lucrările lui. Concertul op. 16 a fost cântat pentru prima oară la Copenhaga, în 3 aprilie 1869.

George Enescu (1881-1955) avea 16 ani și jumătate în 1897, când a compus Poema română, prima sa lucrare căreia i-a asociat un număr de opus – fapt sinonim cu girul înaltului său simț autocritic. A fost însă precedată de o întreagă suită de realizări componistice, între care trei simfonii de școală (cea mai cunoscută dintre ele, cea de-a patra, va apărea la un an după „Poema română”).

Pascal Bentoiu, între cei mai respectați cunoscători ai operei enesciene, considera că aceasta este cea dintâi lucrare românească amplă care a reușit să se impună într-unul dintre marile centre muzicale ale lumii (pentru că prima audiție absolută, petrecută la Paris în 1898, a însemnat un mare succes de critică, fiind urmată de  zeci de cronici apărute, marea majoritate elogioase).

Prin estetică și limbaj, Poema Română reprezintă o realizare în ton cu nota generală de manifestare a identității și apartenenței în culturile muzicale naționale romantice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, similară celor exprimate de Smetana, în ciclul de poeme „Patria mea”, de Sibelius prin „Finlandia” sau de Liszt în poemul simfonic „Hungaria”. Forma muzicală este mai curând una indecisă, caracterul ei de poem rămânând de fapt cel ce se impune atunci când e ascultată, fiindcă multiplele episoade se constituie și se înlănțuie în corelare cu secvențele scenariului bucolic imaginat de autor.

Poema Română op. 1 se încheie cu o formă orchestrală a Imnului Regal compus de Eduard Hübsch, devenit imn național vreme de aproape șapte decenii din momentul când a fost intonat prima oară în mod oficial, în 1884. Evident, din 1947, odată cu instaurarea comunismului și până în 1989, Poema română nu s-a mai putut cânta. Cel care a reintrodus-o în repertoriu a fost dirijorul Horia Andreescu, în urmă cu 31 de ani, la Ateneu.

Artist asimilat, în mod convențional, impresionismului francez, Maurice Ravel (1875 – 1937) lasă în urma sa o operă imposibil de etichetat de cei ce nu acceptă analizele fără rest. Originalitatea și diversitatea limbajului armonic și excepționalul instinct de orchestrator îi asigură atât admirația publicului larg, cât și respectul profesioniștilor domeniului. Poemul coregrafic „Valsul”, compus din februarie 1919 și până în 1920, a fost gândit ca un gest de reverență la adresa lui Johann Strauss-fiul, regele valsului vienez. Lucrarea a apărut ca o comandă a lui Serghei Diaghilev, cel care la prima sa audiție în cadru restrâns a declarat că muzica este o capodoperă, respingând-o în final cu argumentul că nu e, totuși, „un balet. Este portretul unui balet”. Igor Stravinsky, prezent și el atunci la eveniment, a păstrat tăcerea. Ravel și-a strâns partitura foarte calm și a părăsit întâlnirea, momentul marcând ruptura definitivă dintre el și Diaghilev. „Valsul este un fel de omagiu în memoria marelui Strauss, nu a lui Richard, ci a lui Johann. Cunoști simpatia mea profundă pentru acest ritm admirabil și știi că prețuiesc mult mai mult această joie de vivre exprimată în dans decât puritanismul de tip franckist. Sunt atât de puțin catolic”. – comenta Ravel. „Valsul” se derulează după un scenariu spectaculos, în care se poate citi atât nașterea și înflorirea, cât și decăderea și deconstrucția genului, celebrat într-o manieră evident transfigurată. „Valsul” se numără și azi printre cele mai cântate creații ale lui Ravel în sălile de concert. Autorul său i-a asigurat, de asemenea două transcripții: pentru două piane și pentru pian solo, ultima fiind cântată rar datorită dificultății tehnice cu totul speciale.

 

Articol realizat de Ștefan Costache