For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 15 septembrie la Ateneul Român – George Enescu Festival
Yuja Wang

Ce ascultăm pe 15 septembrie la Ateneul Român

ORCHESTRA DE CAMERĂ MAHLER

YUJA WANG pian

Joseph Haydn – Simfonia nr. 31 în Re major

  1. Allegro – 2. Adagio – 3. Menuet – 4. Finale: Moderato molto

Leoš Janáček – Capriccio pentru mâna stângă și ansamblu de suflători

  1. Allegro – 2. Adagio – 3. Allegretto – 4. Andante

Igor Stravinsky – Octet pentru suflători

  1. Sinfonia – 2. Tema con variazioni – 3. Finale

Dmitri Șostakovici – Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102

  1. Allegro – 2. Andante – 3. Allegro

Joseph Haydn (1732-1809) a intrat în serviciul familiei Esterházy ca vice-capelmaistru în 1761 și avea obligația de a compune „muzica pe care Alteța sa Serenisimă o comanda”, de a menține nivelul orchestrei și al corului, de a avea grijă de instrumentele muzicale și de a se întâlni zilnic cu prințul pentru a discuta chestiuni artistice, această ultimă prevedere contractuală arătând importanța acordată muzicii la curtea nobililor maghiari. Slujba a fost prielnică spiritului creator al lui Haydn. În prima decadă petrecută în serviciul lui Esterházy a compus peste 30 de simfonii, explorând posibilitățile timbrale pe care le avea la dispoziție în Eisenstadt. De pildă, în această Simfonie nr. 31, compusă în anul 1765, folosește o partidă bogată de corni ce poate fi auzită încă de la începutul lucrării; pentru a obține un efect sonor mai bogat (ținând cont că aceste instrumente nu ajunseseră la nivelul de dezvoltare de astăzi), inițial folosește doi corni în re și doi în sol. Cei patru corni au un rol important în întreaga partitură, motiv pentru care Simfonia a primit supra-titlul „Semnalul de corn”.

Capricciul pentru mâna stângă și ansamblu de suflători a fost scris de Leoš Janáček (1854-1928) în anul 1926 pentru pianistul Otakar Hollman, care își pierduse brațul drept în timpul Primului Război Mondial. La fel ca și contemporanul său ajuns în aceeași situație, Paul Wittgenstein, Hollmann a dorit să-și continue cariera concertistică și, din acest motiv, le-a cerut compozitorilor Leoš Janáček, Bohuslav Martinu și Leopold Godowsky să-i scrie lucrări doar pentru mâna stângă. Partitura Capricciului implică un ansamblu neobișnuit – pian, flaut, două trompete, trei tromboni și tubă tenor – și este un exemplu în privința creativității compozitorului din perioada ce a urmat întâlnirii sale cu Kamila Stösslová, o femeie cu 40 de ani mai tânără decât Janáček, aflat atunci la vârsta de 63 de ani, care i-a devenit muză și confidentă până la sfârșitul vieții lui. Într-una dintre scrisorile către ea, Janáček spune că se gândea să-și intituleze lucrarea „Sfidare”, în concordanță cu voința lui Hollmann de a continua să cânte la pian, în concert, în ciuda dizabilității sale.

Octetul [pentru suflători] începe cu un vis, în care m-am văzut într-o cameră mică înconjurat de un grup redus de instrumentiști care cântau o muzică interesantă… M-am trezit din acest mic concert într-o stare de mare încântare și în dimineața următoare am început să compun”. Sunt mărturisirile lui Igor Stravinsky (1882-1971), care a scris lucrarea în 1922, folosind un aparat timbral inedit, alcătuit din flaut, clarinet, două fagoturi, două trompete și doi tromboni. Apelul la forme clasice – precum sonata și tema cu variațiuni – demonstrează începutul unei noi perioade în creația compozitorului rus, neoclasicismul, ce avea să producă efecte în următorii 30 de ani. Deși partitura publicată nu poartă nicio dedicație, Stravinsky a spus că a scris Octetul pentru dansatoarea și actrița ruso-americană Vera de Bosset, cea care avea să-i devină soție în anul 1940. Octetul a fost prezentat în premieră publicului pe 18 octombrie 1923, la Opera din Paris. Deși obișnuia să apară pe scenă ca dirijor, este prima oară când Stravinsky conduce prima audiție a unei lucrări proprii. Chiar dacă acustica sălii de operă nu era ideală pentru prezentarea unei lucrări camerale, Stravinsky a fost mulțumit de echilibrul sonor pe care a reușit să-l creeze cu acel prilej. Prezentarea Octetului a marcat și o altă premieră: prima înregistrare realizată vreodată pentru o lucrare a compozitorului rus. A fost vorba de o imprimare privată, pentru uzul personal al autorului, o bandă care din păcate s-a pierdut.

Dmitri Șostakovici (1906-1975) a scris Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102 pentru fiul său, Maxim, care a interpretat lucrarea în premieră în concertul de absolvență a Școlii Centrale de Muzică din Moscova, pe 10 mai 1957, în ziua în care împlinea 19 ani. Anterior, în luna aprilie a aceluiași an, autorul împreună cu fiul său interpretaseră un aranjament pentru două piane al Concertului la Ministerul Culturii, într-un cadru restrâns. De aceea partitura cuprinde o serie de glume subtile între tată și fiul, cum ar fi de pildă imitarea studiilor de Hanon din final. Potrivit cerințelor autorităților, Șostakovici a compus un concert pentru „tineret”, încadrabil în noul gen de muzică sovietică destinat a fi cântat de interpreții aflați încă în sistemul de învățământ. Cererile adresate în mod repetat lui Șostakovici, de a compune o muzică înălțătoare, „afirmatoare a vieții” își găsesc aici răspunsul, deși nuanțele ironice ale muzicii nu scapă ascultătorilor atenți. Potrivit compozitorului, lucrarea nu are „nici un merit artistic care să o salveze”; afirmația provine dintr-o scrisoare adresată lui Edison Denisov la o săptămână după ce terminase Concertul. Însă anumiți muzicologi consideră că nu trebuie să luăm afirmația lui Șostakovici ad litteram și asta pentru că, în această etapă tulbure a carierei sale, în care cenzura politică îi crea permanent dificultăți, compozitorul își dezvoltase obiceiul de a se adresa celorlalți cu cuvintele pe care presupunea că vor să le audă. Scriindu-i acea remarcă tânărului compozitor Denisov, se poate crede că Șostakovici, fie era ironic, fie încerca să împiedice viitoarele critici referitoare la una dintre cele mai neobișnuite partituri ale sale, care – în ciuda simplității sale aparente sau poate datorită acesteia – a devenit una dintre cele mai cunoscute și mai iubite lucrări din întreaga creație a compozitorului rus.

Articol realizat de Monica Isăcescu