For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 16 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival
LES DISSONANCES © BENOIT LINERO|les dissonances

Ce ascultăm pe 16 septembrie la Sala Palatului

LES DISSONANCES

DAVID GRIMAL director artistic și solist

Maurice Ravel Daphnis și Chloé, Suita Nr. 2

            Lever du jour – Pantomime (Les amours de Pan et Syrinx) – Danse générale (Bacchanale)

George Enescu Caprice roumain pentru vioară și orchestră

Ben moderato – Tempo di hora – Lento – Allegro molto

Igor Stravinski Le Sacre du printemps

Comandat de Serghei Diaghilev, același impresar al stagiunilor coregrafice Les Ballets Russes din Parisul începutului de secol XX, căruia îi datorăm și alte capodopere semnate de Stravinski sau Debussy, baletul Daphnis și Chloé reprezintă cea mai amplă lucrare compusă de Maurice Ravel (1875-1937) și una dintre cele mai frecvent cântate. Mai exact, varianta de concert a acesteia, căci Ravel, fără să modifice partitura, a extras câteva segmente pentru a publica separat două suite pentru orchestră și cor, care corespund unei jumătăți din întreg. Suita a doua, identică ultimei scene din balet, rămâne și astăzi cea mai populară, datorită caracterului său pregnant, prezent în fiecare dintre cele trei episoade. În Lever du jour (Ivirea zorilor), ascultăm una dintre cele mai originale și influente pagini din muzica secolului XX, care, fără să caute imitarea naturalistă a răsăritului, reușește cu mijloace orchestrale și armonice să obțină un efect aproape cinematografic, de trecere progresivă de la trezirea treptată a viețuitoarelor, până la explozia de lumină a apariției soarelui. În povestea eroilor mitologici, ne aflăm în momentul în care Daphnis se trezește din somn și pornește în căutarea lui Chloé, care fusese răpită de pirați. A doua parte a suitei, Pantomima, surprinde dansul celor doi îndrăgostiți, care reproduc o altă istorie amoroasă, cea dintre zeul Pan și nimfa Syrinx, în cinstea celui dintâi, eliberatorul din captivitate al lui Chloé. Aici, flautul intră în prim-plan, executând unul dintre cele mai frumoase, extinse și dificile solo-uri din întreaga literatură a genului. Finalul, care i-a asigurat celebritatea întregii suite, face uz de multiple instrumente de percuție, precum și de o orchestrație bogată la suflători, în configurarea unei bacanale strălucitoare, intitulată Dans general, plină de ritm și mișcare. Ne putem cu ușurință imagina bucuria participanților, care sărbătoresc reunirea eroilor principali într-o coregrafie frenetică.

Caprice roumain este rezultatul efortului conjugat a doi importanți muzicieni români, de a  reda publicului și istoriei acel mult dorit concert pentru vioară și orchestră de George Enescu (1881-1955), pe care, din motive rămase obscure, marele compozitor și virtuoz al viorii nu l-a scris niciodată. Pornind de la câteva pagini de manuscris enescian, compozitorul și academicianul Cornel Țăranu a dezvoltat, la solicitarea violonistului Sherban Lupu, tematica și orchestrația unei lucrări ample, care durează aproximativ 25 de minute, prin exploatarea îndeosebi a tehnicilor violonistice ce amintesc de lăutarii de altădată, precum și a muzicii populare românești în genere, dar într-o cheie sofisticată, modernă, ce face trimitere la stilizările aceluiași univers, ce-i aparțin în întregime lui Enescu, precum Sonata nr. 3 pentru pian și vioară, în caracter popular românesc, sau Suita Impresii din copilărie.

Unul din roadele colaborării cu Serghei Diaghilev – cel care l-a descoperit practic pe Igor Stravinski (1882-1971) în Rusia și a contribuit la sosirea acestuia la Paris –, baletul Sacre du Printemps este considerat drept actul nașterii muzicii moderne, în anul de grație 1913. Desigur, și alți compozitori realizaseră până atunci opusuri remarcabile – dacă ar fi să ne gândim numai la A Doua Școală Vieneză condusă de Arnold Schoenberg – iar Debussy și Ravel, aflați în plină ascensiune, nu se situau cu nimic mai prejos în privința inovării limbajului muzical. Cu toate acestea, Ritualul primăverii a atins un statut aproape mitic, poate și datorită scandalului pe care l-a provocat la premieră. Pentru Avangardă, acesta a fost dintotdeauna semnul sigur al originalității și al atingerii scopului, acela de a șoca și a revoluționa, prin răsturnarea normelor curente. Dincolo de aspectele mai mult sau mai puțin anecdotice, muzica are un profil aspru, lipsit de compromis, monotonii monumentale, înfricoșătoare, ritmuri bestiale, o energie primitivă, pentru care nu forma și echilibrul sunt esențiale, ci desfășurarea de forțe pe cât de imprevizibile, pe atât de fascinante. Deși Stravinski se inspiră dintr-un fond folcloric aparent precreștin, nu melodia domină, ci însăși orchestrația, cu jocul ei de culori, combinațiile neobișnuite de instrumente, și, în primul rând, accentul pus pe o percuție generoasă și dezlănțuită, care molipsește toate compartimentele, în crearea de neliniște, erotism violent și magie ancestrală.

Articol realizat de Mihai Cojocaru