For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 17 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 17 septembrie la Sala Palatului

LES DISSONANCES

DAVID GRIMAL director artistic și solist

Igor Stravinsky – Suită din muzica baletului ” Pasărea de foc” (1945)

1.Introducere – Pasărea de foc și dansul ei.

2.Pantomimă I

  1. Pas de deux: Pasărea de foc și prințul Ivan
  2. Pantomimă II

5.Scherzo: Dansul prințeselor

6.Pantomimă III

  1. Hora prințeselor

8.Dansul infernal al lui Kașcei

9.Cântec de leagăn

  1. Final

Ernest Chausson – Poemul  op. 25 pentru vioară și orchestră

Maurice Ravel – „Tzigane” pentru vioară și orchestră

Béla Bartók – Concertul pentru orchestră

  1. Introduzione. Andante non troppo-Allegro vivace
  2. Presentando le coppie. Allegro scherzando
  3. Elegia. Andante non troppo
  4. Intermezzo interrotto. Allegretto
  5. Finale. Presto

Muzica baletului „Pasărea de foc” a lui Igor Stravinsky (1882 – 1971) a luat naștere la comanda lui Serghei Diaghilev, fondatorul celebrei companii „Baletele ruse” la Paris.

 În 1908, aflat la St. Petersburg, el i-a solicitat compozitorului, pe atunci în vârstă de doar 27 de ani, muzica unui balet bazat pe basme populare. Libretul a fost realizat împreună cu coregrafii Alexandre Benois și Mihail Fokin, iar premiera a avut loc la Paris în 1910, cu un succes foarte mare, marcând începutul unei noi epoci în istoria spectacolului din toate punctele de vedere: muzică, decoruri, coregrafie, costume.

Personajul principal al baletului este prințul Ivan care, plecat la vânătoare, întâlnește o grădină ciudată cu o mulțime de cavaleri împietriți, dar și o pasăre minunată, strălucitoare, care mânca mere de aur. Ivan o prinde, însă ea se roagă să o elibereze, oferindu-i în schimb o pană fermecată. Apar apoi 13 prințese care încep să danseze, iar Ivan se îndrăgostește de cea mai frumoasă. Prezența tânărului nu rămâne însă neobservată, așa că se ivesc repede vrăjitorul Kașcei, regele ținutului, și servitorii lui, gata să-l transforme pe intrus în piatră. Dansul lor infernal va fi oprit doar de pana fermecată. La sugestia Păsării, Ivan găsește sufletul lui Kașcei ascuns într-un ou și îl distruge. După moartea vrăjitorului, totul se schimbă, cavalerii învie, își regăsesc iubitele, iar Ivan se căsătorește cu prințesa aleasă.

            Muzica lui Stravinsky a cucerit imediat auditoriul prin sugestivitatea deosebită, temele din folclorul rus minunat puse în valoare, originalitatea orchestrației și a armoniei, sonoritățile noi, pline de sevă și culoare.

            Intuind faptul că muzica baletului s-ar putea interpreta și ca lucrare de sine stătătoare, compozitorul a realizat trei suite de concert, prima în 1911, a doua în 1919 și ultima în 1945. Astăzi se va interpreta suita din anul 1945.

 

Poemul op. 25 pentru vioară și orchestră, cea mai cunoscută lucrare a lui  Ernest Chausson (1855-1899), a fost creat în anul 1896 și dedicat marelui violonist belgian Eugène Ysaÿe. Acesta îi comandase de fapt un concert pentru vioară și orchestră dar compozitorul francez a preferat să-i ofere o piesă mai scurtă, „într-o formă foarte liberă”, după cum el însuși s-a exprimat. Primul titlu al lucrării a fost „Poemul iubirii triumfătoare”, luat după nuvela scriitorului rus Ivan Turgheniev care trăia la Paris și pe care Chausson îl cunoștea și aprecia mult. Compozitorul a renunțat însă la un conținut explicit programatic, lăsând muzica să-și depene discursul încărcat când de melancolie, când de un patetism care atinge nu odată extaticul. Vioara are mai multe momente solo expunând temele principale mai întâi în lungi trasee melodice, variindu-le apoi și crescând în intensitate expresivă, într-o împletire strânsă cu orchestra. Este un flux, un mare arc sonor cu armonii foarte mobile, dominat de cântul viorii.

 În 1922,  Maurice Ravel (1875-1937) a ascultat-o pe celebra violonistă maghiară Jelly d’Arany, nepoata lui Joseph Joachim, într-un concert la Londra. Ea i-a cântat piese lăutărești cu deosebită virtuozitate, inspirându-l să compună o rapsodie pe care a numit-o „Tzigane”,  „o piesă scurtă de diabolică dificultate” după cum chiar Ravel a caracterizat-o. Abia în 1924 a fost gata lucrarea, inițial pentru vioară și pian, mai apoi orchestrată.

Un lung discurs al viorii solo plin de aluzii la muzica lăutărească cu motive când cantabile, când foarte antrenante, ocupă aproape jumătate din piesă. Odată cu intrarea orchestrei, vom auzi ample acompaniamente acordice, ostinato-uri sau formule arpegiate, care sugerează sonoritățile țambalului. Ritmul înfocat de dans ia locul temei lirice și piesa culminează cu efecte violonistice spectaculoase.

 Concertul pentru orchestră de Béla Bartók (1881 – 1945) face parte dintre ultimele lucrări ale compozitorului care se afla în exil în S.U.A. încă din anul 1940. Este datat octombrie 1943. A fost o comandă a dirijorului Serge Koussevitzky care a și dirijat lucrarea un an mai târziu, la pupitrul Orchestrei simfonice din Boston, cu un fulminant succes. În timp a devenit poate cel mai celebru opus al lui Bartók.

Construit în cinci părți, discursul Concertului nu se adresează unui singur instrument solist, ci, după mărturisirea compozitorului, face ca toate compartimentele orchestrei să iasă în evidență cu roluri solistice și să aibă chiar momente de virtuozitate.

În afară de acest element, Bartók a reușit în mod strălucit să integreze teme de inspirație folclorică (el se remarcase ca unul dintre cei mai pasionați folcloriști ai timpului, studiind arta populară a multor țări) în formele tradiționale ale muzicii simfonice. Cele mai multe dintre motivele folosite de el sunt construite pe moduri populare sau apropiate de acestea. Discursul foarte viu și variat cucerește prin timbrurile unei bogate orchestre, dar și prin ritmurile foarte schimbătoare, ca în folclor (în special în cel maghiar).

Prima și ultima parte sunt construite în formă de sonată, cu secvențe contrapunctice ample în zonele dezvoltătoare. O atmosferă elegiacă, nocturnă, domină introducerea din debutul Concertului, dar se instalează pe deplin în partea a treia. Perechile de suflători din mișcarea a doua – care se prezintă succesiv (la prima ediție a partiturii, titlul părții era Jocul perechilor) – și alternanța de teme, unele de dans, altele foarte generoase melodic, din cea de a patra, aduc și nuanțe de umor. Buna dispoziție vine însă în ultima parte dezlănțuind un iureș sonor de-a dreptul amețitor.

Articol realizat de Olga Grigorescu