For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 18 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival
Orchestra Tonhalle din Zurich

Ce ascultăm pe 18 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA TONHALLE DIN ZÜRICH

CORUL FILARMONICII GEORGE ENESCU

PAAVO JÄRVI – dirijor

IOSIF ION PRUNNER – dirijorul Corului

Program:

Gustav Mahler – Simfonia a III-a în re minor.

                WIEBKE LEHMKUHL – alto

  1. Kräftig. Entschieden (Cu putere. Decis)
  2. Tempo di Menuetto. Sehr mässig (Foarte în măsură)
  3. Comodo (Scherzando). Ohne Hast (Fără grabă)
  4. Sehr langsam (Foarte lent) – Misterioso
  5. Lustig im Tempo und keck im Ausdruck (Vesel în tempo și cu expresie îndrăzneață)
  6. Langsam (Lent) – Ruhevoll (Liniștit) – Empfunden (Cu sensibilitate)

Simfonia a III-a, în re minor este una din creațiile cele mai impozante ale lui Gustav Mahler (1860-1911), fiind încadrată, alături de cea de a VIII-a, în categoria așa-numitei  „Simfonii a Universului” pentru că se caracterizează printr-o bogăție extraordinară de idei muzicale care totuși au o coerență ce transcende episodicul, efectele, limbajul, chiar și stilul.  Partitura s-a născut din dorința de a realiza ceva grandios, din încercarea de a recompune artistic universul. La aceasta se adaugă și marea inspirație de care compozitorul s-a bucurat în vara anului 1895, la Steinbach, localitate unde se retrăsese după o epuizantă stagiune la Hamburg. Acolo compune mai întâi Menuetul (care va deveni partea a II-a), pe care îl intitulează Blumenstück (Tablou înfățișând flori) și continuă să definitiveze  proiectul pentru noua simfonie, proiect care, în timp va suferi modificări.

Simfonia a III-a fost terminată în 1896. Este cea mai amplă, cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată care depășește o oră jumătate de muzică și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de revistele de specialitate (ocupă locul 10).

În forma sa finală această lucrare are șase părți grupate în două mari secțiuni: prima parte, ea singură durează aproximativ 30-40 de minte și formează prima mare secțiune a simfoniei. Secțiunea a doua le cuprinde pe toate celelalte 5 părți și se desfășoară în cca. 60-70 de minute.

Ca și pentru  precedentele simfonii Mahler a schițat un program pentru a explica prin narație desfășurarea  piesei. În cea mai simplă formă, programul este relevat de titlul adăugat fiecăreia dintre cele șase mișcări:

  1. Pan se trezește, marșuri de vară
  2. Ce îmi povestesc? florile în luncă
  3. Ce îmi povestesc? animalele în pădure
  4. Ce îmi povestește ? omul
  5. Ce îmi povestesc ? îngerii
  6. Ce îmi povestește? dragostea

Inițial ar fi urmat încă o parte a 7-a cu subtitlul Ce îmi povestește copilul  dar a fost scoasă  devenind finalul Simfoniei a IV-a – Viața în cer

Referitor la „Pan”, Mahler spunea că s-ar fi potrivit ca titlu general. Autorul a fost interesat de cele două semnificații ale sale: numele propriu al zeului grec și cuvântul care însemnă „toate”, ultimul sens potrivindu-se la ideea de Simfonie a Universului. Toate aceste titluri au fost abandonate înainte de publicare, în 1898.

Partea I este colosală în concepție și se desfășoară în parametrii unei structuri de  sonată dar cu un conținut care nu întotdeauna este propriu formei clasice. Schema preexistentă a formei de sonată este umplută cu un material foarte bogat în idei ce se revarsă și generează alte contururi, iar Mahler adaogă mereu structuri tematice. Simfonia a III-a are două teme ce se suprapun într-un mod asimetric. Ele sunt cuprinse chiar în fraza de la început, care nu reprezintă nici tema I-a, nici tema a II-a, ci este o idee autonomă care circulă, apare neașteptat și se regăsește cu o mare forță în grupul tematic secund. Pe lângă această temă ciclică, există și cele două teme principale ale formei clasice de sonată.

Se observă astfel că Mahler se inspiră din toate stilurile – introduce muzica străzii, realizează contraste între atmosfera întunecată a marșului funebru inițial și grandoarea nobilă a temei principale sau cu alura populară a temei secunde – ajungând să construiască un univers, un teatrum mundi.

Partea a doua este un menuet cu două trio-uri, și acesta re-interpretat, cu inserții din ländlere sau alte cântece populare, creând astfel o incertitudine stilistică. În ce privește cele 2 trio-uri, cel de-al doilea este o variantă primului. Se disting nuanțele unui umor de natură grotescă, ceea ce-l apropie pe Mahler de expresionism.

În partea a III-a apar cântece populare, ciripit de păsări, și, din depărtare, acel corn de poștalion (Posthorn) care, prin sunetul pătrunzător dar dulce, evocă timpuri trecute. Dincolo de o aparentă simplitate se creează un anumit cadru, o  altfel de natură: un episod de profundă religiozitate realizat practic din elemente obișnuite. Astfel ia naștere una dintre cele mai frumoase pagini muzicale ale creației lui Mahler. În pasajul care ține loc de trio apar și multe aluzii și  citări: cornul poștalionului, un semnal de trompetă, o melodie populară spaniolă…

Partea a patra este un lied pentru voce gravă – alto – acompaniată de o orchestră cu sonorități camerale și aduce în prim plan un program filosofic, deoarece textul este selectat din lucrarea lui Nietzsche „Așa grăit-a Zarathustra”. Singurul lucru care leagă această parte atât de serioasă de restul simfoniei este un fragment care reproduce aproape identic (chiar de la începutul secțiunii) o structură armonică din prima mișcare.  Această parte a IV-a este simplă dar sonoritățile sunt întunecate…

Partea a V-a este cea mai scurtă din întreaga simfonie și este scrisă pentru cor de copii, cor de femei, alto-solo și o orchestră care colorează discursul muzical. Corul de copii imită clopotele, iar cel de femei însoțește vocea solo. Mahler concepe o melodie mai simplă pe versurile alese din culegerea de folclor „Cornul fermecat al băiatului”. Textul are la origine un imn bisericesc din secolul al XVII-lea,  folosit și de Hindemith în simfonia Mathis der Mahler. Melodia are și ea un aer religios. Mișcarea începe foarte discret, cu o temă de coral, care încetul cu încetul se dezvoltă până ajunge la o culminație concluzivă, puternică și măreață, susținută de intervențiile timpanilor.

Ultima parte are caracter triumfal cu toate că Mahler indică tempo-ul Adagio, dar este un Adagio realizat la  cel mai înalt nivel artistic. Mahler s-a  arătat a fi un deschizător de drumuri atunci când s-a gândit să aleagă o mișcare lentă de mari dimensiuni pentru un final de simfonie. După modelul beethovenian, Mahler folosește principiul variațional, readucând tema principală în veșminte din ce în ce mai strălucitoare. Unii muzicologi sugerează că forma s-ar încadra într-una de rondo sau de sonată care apare neconvențional în patru secțiuni. Se disting astfel trei teme: una principală ca un imn, în Re major, o altă temă gen coral care are mereu funcție de tranziție și a treia în do diez minor. Toate trei sunt supuse mai mult sau mai puțin unor procese variaționale

Linia melodică principală  poate fi  asociată  cu  mișcarea lentă din ultimul Cvartet op.135 de Beethoven. Dar pe parcurs muzica lui Mahler se însuflețește, se schimbă primind un flux continuu. Totuși, înainte de triumful final se produce acea ruptură, o schimbare de paradigmă, de care a fost marcată și prima parte a simfoniei. Titlul original al Adagio-ului, Ce îmi povestește dragostea se referă la sentimentul creștin, la agape, iar în schițele lui Mahler poartă subtitlul: „Iată rănile mele! Să nu se piardă nici un suflet!”

Articol realizat de Corina Bura