For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 18 septembrie la Sala Radio – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 18 septembrie la Sala Radio

Sala Radio

ORCHESTRA FILARMONICII DE STAT DIN SIBIU

TITO CECCHERINI – dirijor

CAROLINE WIDMANN – vioară

 

Adrian Iorgulescu – Obelisk 100

Dai Fujikura – Rare Gravity

Salvatore Sciarrino – Giorno velato pentru vioară și orchestră (Învăluit în lacul negru)

Francesco Filidei – Fiori di Fiori (Flori din flori)

Mihnea Brumariu – Der Nachbar des Chaos (Vecinul haosului)

Simfonia a VI-a, OBELISC 100 este dedicată aniversării centenarului Uniunii Compozitorilor și reflectă admirația compozitorului Adrian Iorgulescu (n. 1951) „față de contribuțiile majore ale unor personalități marcante ale compoziției și muzicologiei naționale, din toate generațiile, ce au conturat – prin efortul lor demiurgic cumulat – edificiul și profilul școlii noastre muzicale clasice și contemporane”. OBELISC 100 este o piesă amplă pentru orchestră mare, compusă din patru secțiuni clar definite sub raport constructiv-expresiv, având fiecare o durată de cca. 5 minute. „Am utilizat un material fonic cvasi-unitar, pretabil la dezvoltări și ipostazieri multiple. Nu lipsesc în context aluzii și trimiteri la zone stilistice (de la folclor la jazz) și la timpuri sonore variate. Sistemul intonațional-modal utilizează combinația și proiecția unor tronsoane de 4-6 sunete, în transpoziții, inversări și intersecții consecutive. Părțile componente ale discursului sunt compatibile, complementare la nivelul articulațiilor alcătuitoare însă puternic contrastante, generând per ansamblu o atmosferă diversă, caleidoscopică, dinamică, de filiație cinematografică. Sub raport structural am alternat momentele de tutti cu cele aerisite, aglomerările de scriitură cu monodii și eterofonii transparente, precum și cu intervenții solistice. Ultima secțiune reprezintă o sinteză concluzivă a principalelor idei anterior expuse și dezvoltate”. (Adrian Iorgulescu)

Dai Fujikura (n. 1977) este considerat o nouă voce a avangardei muzicale europene. Rare Gravity este o lucrare orchestrală scrisă în anul 2013. Iată ce mărturisește autorul despre geneza ei: „De când s-a născut fiica mea acum doi ani, am scris câteva lucrări a căror inspirație a provenit direct de la ea. Această piesă descrie felul în care mi-am imaginat cum este să plutești în apa din interiorul trupului matern, înainte de a veni pe lume in mod concret. Mi-am imaginat la nivel meditativ felul în care lichidul o protejează: ea plutește în pace, nutrienții care provin din corpul mamei îi determină creșterea rapidă în interior. Orchestra intonează sunete armonice într-o manieră plină de neliniște. Cele două vibrafoane, care cântă împreună, acționează ca un ecou al acestei texturi. Cred că ascultătorul va simți cum este înconjurat de această apă plutitoare, ca un fel de senzație de levitație. Deși structurile nu se dezvoltă, totuși muzica nu poate fi clasificată drept meditativă deoarece am încercat să creez un sentiment al meditației dintr-o muzică rapidă, dacă este posibil așa ceva. În secțiunea mediană, coardele intonează valuri de sunete armonice, cu schimbări foarte dese ale măsurii. Prin creșteri rapide, melodia se amplifică la nivelul la care domină textura de armonice care însoțește instrumentele de suflat cu ancie. Secțiunea finală este puternic contrastantă aducând o muzică pacificată, colorată cu intervențiile unor tobe, sugerând că fetusul este expulzat ca într-o pasă de football sau kickboxing”. (Text oferit de autor.)

 

Salvatore Sciarrino (n. 1947)  este un compozitor italian, reprezentant de seamă al avangardei  care, de-a lungul timpului  și-a format un stil cu totul particular.  A scris „Giorno velato presso il lago nero” (Învăluit în lacul negru) pentru vioară și orchestră în anul 2012.

Lucrarea a fost inspirată de contactul cu opera pictorului praghez Jan Preisler (1872-1918). Răsfoind ilustrațiile din albumul acestuia, Sciarrino a fost impresionat de un subiect care se repeta într-o o serie de planșe. Ele aparțineau perioadei de maturitate a pictorului și se intitulau „Girl by a black lake” (Fată lângă un lac negru): „Erau mai multe versiuni consecutive și imaginea progresa accentuându-și contrastele dar fără a deveni mai clară în intenție ci rămânând o schiță într-o lumină difuză, monocromă, în pofida tușelor viguroase; negrul opac al lacului făcea parte din fond, iar în prim plan se evidenția o făptură pictată într-un alb de ghips. Câteva zile mai târziu, la Tokio, câteva gânduri și reflecții asupra unor mituri antice mi-au invadat mintea alături de tablourile lui Preisler”, povestea compozitorul.

Prin asociațiile  mai greu de urmărit, compozitorul ajunge la mitul lui Orfeu și la interpretări care asociază lacul negru cu Infernul. „Ce altceva putea să reprezinte lacul negru decât prezența amenințătoare a infernului? Orfeu se insinua atât de aproape de mine, după ani de latență, ca o expresie presantă a dorințelor mele. Titlul mi s-a părut ideal pentru un concert de vioară, unde orchestra nu se divide ci este pusă în contrast și dialoghează. Ea se evidențiază periodic pe lângă solist, încorporându-l în undele ample ale sonorității sale: Lacul negru se pregătește să re-cânte la venirea lui Orfeu”.

Concertul se desfășoară într-o singură mișcare și este plin de efecte, speculând aproape tot arsenalul de glissandi, pizzicati de tip bartòkian, timbruri de sul ponticello, ritmuri bătute cu degetele pe corpul instrumentelor etc. Vioara solistă, sau mai bine zis intervențiile ei, care de abia spre mijlocul lucrării se pot constitui într-un fel de fragment melodic – și acela cu glissando între sunetele propriu-zise –, se află într-un fel de schimb de replici cu orchestra. Prezența ansamblului se remarcă prin clustere, prin fascicule sonore, prin valuri care au creșteri rapide și foarte puternice. Spre final se revine cu  efectele de la începutul concertului, ca într-o stingere. Sugestiile sunt acelea ale unei lumi a umbrelor, în care nefericitul Orfeu rătăcește după spectrul iubitei sale, cu care, în cele din urmă nu mai poate ieși din infern.

Francesco Filidei (n. 1973), este un organist și compozitor italian care frecventează anual cursurile de compoziție și de noi tehnici de la IRCAM (Institutul de cercetări acustice). Iată câteva mărturisiri ale autorului asupra principiilor sale componistice și a esteticii după care se conduce: „Fiind în interiorul orgii, este cum ai fi în interiorul unui corp, trăind o experiență prenatală: muzica ajunge la ascultător în sens invers, pentru că se aud toate zgomotele mecanicii instrumentului înaintea sunetului. Socotesc, în consecință, să reproduc acest tip de ascultare din interior, ținând cont și de istoricul  fiecărui instrument : o orgă care este de 500 de ani într-o biserică a fost martoră la tot felul de întâmplări, a suportat accidente, a reținut poveștile organiștilor care au cântat la ea… Pentru mine, ceea ce contează este să conserv și să fac să retrăiască, prin muzica mea, ceea ce generațiile trecute au trăit înaintea mea și să transmit ceea ce trăim acum, pentru viitor”.

Piesa Fiori dei Fiori (Florile florilor, 2012) este scrisă pentru o orchestră foarte mare (cu 6 percuționiști, pian și harpă) și are la bază fragmente din Fiori musicali de Frescobaldi filtrate prin gemetele și zgomotele specifice mecanicii orgii. Fiori Musicali de Frescobaldi (1583-1643) reprezintă una dintre cele mai importante și elaborate lucrări ale barocului italian.

Într-adevăr Filidei reușește ca, prin repartizarea materialului sonor citat în interiorul    „canalelor” sonore pe care evoluează instrumentele din partitura de orchestră, să creeze sonorități foarte bogate în sugestii, mai ales privind replicarea acusticii unei biserici foarte mari, în care reverberația își spune prima cuvântul. Prin procedee specifice, realizează texturi închipuind vitralii, orgi, elemente din serviciul divin, ca un fel palimpsest – fragmentele din Frescobaldi se identifică cu ușurință (mai ales Kyrie) – pe suportul zgomotelor provocate de mecanismele orgii. Este un opus extrem de interesant din care nu lipsesc unele accente romantice.

Mihnea Brumariu este compozitor și profesor, iar Der Nachbar des Chaos op.190 (Vecinul Haosului) este o lucrare comandată pentru Festivalul George Enescu 2021. „Caracterul transformațional al categoriilor propuse în materialul sonor bulversează oarecum ordinea temporală. Procesul de compunere nu mai este asigurat din cauza schimbării viziunii de ansamblu; în modul de a privi timpul, atât al compozitorului, interpretului cât și al ascultătorului, intervin mutații importante”. (Text oferit de autor).

Articol realizat de CORINA BURA