For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 19 septembrie la Sala Auditorium – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 19 septembrie la Sala Auditorium

Recital NORBERT ANGER violoncel, SINA KLOKE pian

Program:

Claude Debussy – Sonata în re minor pentru violoncel și pian

  1. Prologue: Lent, sostenuto e molto risoluto – 2. Sérénade: Modérément animé – 3. Final: Animé, léger et nerveux

Dmitri Șostakovici – Sonata op. 40 în re minor pentru violoncel și pian

  1. Allegro non troppo – 2. Allegro – 3. Largo – 4. Allegro

George Enescu – Sonata op.26 nr. 2 în Do major pentru violoncel și pian

  1. Allegro moderato ed amabile – 2. Allegro agitato, non troppo mosso – 3. Andantino cantabile, senza lentezza – 4. Final a la roumaine, Allegro sciolto

Sonata în re minor pentru violoncel și pian (1915) face parte dintr-un amplu proiect al lui Claude Debussy (1862-1918) de a scrie șase sonate „pentru diferite instrumente”. Compozitorul știa însă că nu mai are mult timp la dispoziție, fusese diagnosticat cu cancer în 1909, iar în urma operației din 1915 rămăsese slăbit și fără putere de lucru. În toamna aceluiași an, starea lui s-a îmbunătățit și a început din nou să compună. A mai trăit până în 1918, iar din proiectul său au fost finalizate doar trei sonate: prima pentru violoncel și pian, următoarea pentru flaut, violă și harpă, iar a treia pentru vioară și pian. Sonata pentru violoncel și pian a fost subintitulată inițial „Pierrot este supărat pe lună” – o referire la celebrul clovn trist din pantomimă și commedia dell’arte, și, poate, la starea compozitorului însuși. Sonata este un omagiu adus tradiției franceze a clarității și eleganței. Este formată din trei părți, iar Debussy s-a declarat mulțumim de rezultat. A scris despre lucrarea sa că este „aproape clasică, în sensul bun al cuvântului”. Însă, pe plan armonic, sonata privește spre viitor. Prologul evocă melodiile truverilor medievali francezi, în partea a II-a (Serenadă), violoncelul îl portretizează sonor pe clovnul Pierrot cu umor și sarcasm, iar finalul este caracterizat de schimbări bruște de tempo și suprapuneri de tonalități îndepărtate. Prima audiție a avut loc în anul compunerii, 1915, cu Joseph Salmon și compozitorul la pian. Pe manuscris, acesta s-a semnat: „Claude Debussy, muzician francez”.

Sonata op. 40 pentru violoncel și pian a fost compusă de Dmitri Șostakovici (1906-1975) în 1934, chiar înainte de a împlini 28 de ani. Trecea atunci printr-o perioadă dificilă emoțional, în care mariajul său cu Nina Varzar se afla într-un punct critic. Doi ani mai târziu, a pierdut sprijinul regimului lui Stalin după atacuri succesive în ziarul Pravda, în special într-un articol intitulat „Talmeș-balmeș în loc de muzică”, al cărui autor se crede că ar fi fost chiar Stalin sau un colaborator al acestuia. În ziua apariției articolului despre opera Lady Macbeth, care avea mare succes, compozitorul era în orașul Arkhangelsk din nord-vestul Rusiei, unde cânta Sonata pentru violoncel împreună cu prietenul său Viktor Kubatsky (cel căruia îi este dedicată). Lucrarea este construită pe un amplu plan formal și se remarcă prin îmbinarea dintre lirism și incisivitate, caracteristică lui Șostakovici. Însă mulți contemporani au fost surprinși de limbajul muzical conservator al acestui opus. Regimul lui Stalin începuse promovarea doctrinei artistice a realismului socialist, cerând o muzică accesibilă, în acord cu viața de zi cu zi a cetățenilor, iar Șostakovici a început să experimenteze o „nouă simplitate”, care nu însemna însă lipsa originalității. Prima parte are o formă de sonată, cu două teme de esență romantică. Cea de-a doua mișcare este un scherzo cu dinamism beethovenian, următoarea seamănă cu un lamento introspectiv, aproape tragic, iar finalul în formă de rondo este dens contrapunctic, cu o atmosferă vioaie, dansantă.

Sonata a doua pentru violoncel și pian op. 26. nr.2 este o lucrare de maturitate (1935), ultima scrisă de George Enescu (1881-1955) în acest gen, situată în catalogul de opusuri între Sonata nr.3 pentru pian și vioară „în caracter popular românesc” și Suita sătească pentru orchestră. 37 de ani despart acest opus de Sonata nr.1 pentru violoncel și pian, dar compozitorul a decis să le reunească sub același număr de opus, 26. Enescu a început să scrie Sonata la Tescani, a continuat la București, iar ultimele două mișcări au fost terminate la Viena. Este interesant de urmărit programul muzicianului în cele două luni în care a lucrat la ulima parte a acestei lucrări, pentru a avea o idee despre cum se desfășura viața lui Enescu, nevoit mereu să compună printre picături, de multe ori în timp ce călătorea. În luna octombrie a anului 1935 a susținut un masterclass la Paris, a interpretat Concertul pentru vioară de Beethoven cu Orchestra Simfonică din Paris, a dirijat cele două Rapsodii ale sale la Bordeaux, unde a avut și un recital. În luna noiembrie a dirijat Orchestra Simfonică din Paris la Sala Pleyel, a avut recitaluri în Rennes și Belfort, l-a acompaniat la pian pe violonistul Paul Kaul la Paris și, în data de 30, a încheiat Sonata pentru violoncel și pian. Lucrarea îi este dedicată violoncelistului Pablo Casals, bun prieten și admirator al lui Enescu, însă acesta nu a interpretat-o niciodată. Prima audiție a avut loc în 1936 la Paris, cu Diran Alexanian la violoncel și autorul la pian. Este un opus pluristilistic de maturitate, în care Enescu îmbină armonios tradiția muzicală europeană cu elemente folclorice românești. Solicitantă pentru interpreți și destul de dificil de receptat, după cum nota Pascal Bentoiu: „Imaginea globală e una de largă cuprindere, oferind coexistența diatoniei cele mai limpezi și a cromatismului celui mai învolburat, deschizând – pe plan stilistic – un unghi ce ne poartă între calmul quasi atemporal al finalului primului allegro și contururile puternic angajate în mișcarea de esență folclorică a ultimei părți.”

 

Articol realizat de Andreea Kiseleff