For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 19 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 19 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA TONHALLE DIN ZÜRICH

PAAVO JÄRVI dirijor

RUDOLF BUCHBINDER pian

George Enescu Simfonia I în Mi bemol major, op. 13

  1. Assez vif et rythmé – 2. Lent – 3. Vif et vigoureux

Ludwig van Beethoven Concertul nr. 1 în Do major pentru pian și orchestră, op. 15

  1. Allegro con brio – 2. Largo – 3. Rondo, allegro scherzando

Robert Schumann Simfonia a III-a în Mi bemol major op. 97, Renana

  1. Vivace – 2. Scherzo – 3. Andante – 4. Maestoso – 5. Finale

În ansamblul creației lui George Enescu (1881-1955), Simfonia I în Mi bemol major ocupă un loc aparte. Elaborarea ei a fost finalizată în anul 1905, iar prima audiție publică i-a prilejuit autorului una din cele mai mari emoții în ipostaza de compozitor, după cum mărturisea mai târziu. Această primă prezentare s-a produs în anul 1906, fiind realizată la Paris de orchestra simfonică dirijată de Eduard Colonne. Receptarea a fost entuziastă, iar un cronicar a apreciat că „tânărul artist român a fost încă mai aclamat în calitate de compozitor decât ca violonist”. Dedicată compozitorului italian Alfredo Casella, coleg de generație și de conservator în capitala Franței, partener de muzică de cameră și prieten de o viață, Simfonia întâi rămâne până în prezent lucrarea enesciană cea mai cunoscută, bine înțeles, după cele două Rapsodii.

Tema ei inițială a fost aleasă ca semnal media pentru toate transmisiile din cadrul edițiilor succesive ale Festivalului Internațional George Enescu de la București, încă de la prima ediție a sa din 1958. Structura simfoniei se încadrează, în mare, în formele clasice, pe care le tratează corespunzător uluitoarei creativități a compozitorului, oglindind și prin formă, alături de expresia conținutului, caracterul latin al stilului enescian de compoziție. După opinia lui Pascal Bentoiu, neîntrecut exeget al operei maestrului, Simfonia întâi e un uriaș strigăt de bucurie, o aspirație continuă către un ideal de frumusețe, lumină și adevăr, după care eroul aleargă cu o nerăbdare aproape metafizică. Aici Enescu este poetul dorului și al visării, dar totodată și al energiei dezlănțuite, două aspecte complementare ale personalității sale.

Lucrarea, care a fost supranumită și „eroica enesciană”, se deschide, într-un tempo Destul de repede și ritmat, cu tema-semnal prezentată la unison. Ei i se contrapune melodia secundară, care apare ca o căutare a ființei iubite. O scurtă dezvoltare conduce spre culminația care se produce la începutul reprizei, pentru ca, în continuare, muzica să apară la fel de proaspătă ca și în expoziție.

Partea a doua a simfoniei (indicația Lent) evidențiază marea libertate a compozitorului în construirea formei. Schema secțiunii este A-B-C-B-C-A. Este o curioasă formă de sinteză, începând cu un lied mare și încheind oarecum brusc, după ce materialul muzical și-a epuizat valențele expresive. În coda, cele trei note fatidice ale cornului, sunt preluate și prelucrate de celelalte grupe de instrumente. Mișcarea este una din cele mai frumoase părți lente de simfonie din câte se cunosc!

Finalul – Repede și viguros – începe într-o atmosferă aproape brahmsiană, formulând, parcă, o imensă întrebare fără răspuns. Pe parcursul travaliului, culoarea timbrală devine cea mai importantă categorie cu care operează autorul. Arcuirea formei încheie periplul sub semnul aspirației enesciene către înălțime și lumină.

Concertul nr. 1 în Do major pentru pian și orchestră, op. 15 de Beethoven (1770-1827) a fost compus în anul 1797, după stabilirea definitivă la Viena a tânărului muzician pornit în carieră ca pianist virtuoz de succes. Lucrarea prezintă atmosfera voioasă și festivă cultivată de publicul care-l răsfăța. Cele trei părți sunt construite în simetrie clasică, simplă și clară. Prima parte, Allegro con brio, debutează cu expunerea de către orchestră temelor principale. Prima dintre ele, în Do major, e acordică și are caracter de marș. A doua apare, surprinzător, în tonalitatea Mi bemol major. Pianul își face intrarea în nuanță scăzută, cu o melodie cantabilă care se prelungește într-o succesiune de arpegii însoțind aparițiile repetate ale temei de bază la orchestră. Cele două forțe, pianul și ansamblul orchestral, susțin dispute în secțiunea centrală a mișcării, numită dezvoltare, pentru ca apoi, în repriză, să se reconcilieze, potrivit protocolului clasic. Cadențele concepute de autor s-au bucurat de mare prețuire din partea interpreților acestui concert după prima prezentare publică realizată de către compozitorul însuși.

Partea a doua, un minunat Largo în La bemol major, oferă frumusețea lumii sonore sensibile a tânărului Beethoven, într-o formă liberă de lied, cu o Coda liniștită în concluzie.

Rondoul final, în Allegro, începe cu o temă proaspătă, veselă, în caracter popular. Schema formei scolastice este umanizată de voioșia plină de forță, încărcată de umor, amintindu-l pe Haydn, dar cu accente ascuțite, pasionate, care-l anunță pe viitorul Beethoven, cu temperamentul său energic, vijelios, dramatic.

Cea de a III-a Simfonie a lui Robert Schumann (1810-1856), supranumită „Renana”, poartă numărul de opus 97 și e în Mi bemol major. Lucrarea este marcată de noile condiții pe care i le oferă artistului viața, după mutarea la Düsseldorf în anul 1850. Măreția sublimă a Domului din Köln, gingășia peisajelor, abundența vieții sociale burgheze, înclinația spre libertate și umor a orășenilor și țăranilor, onorarea tradițiilor, toate aceste împrejurări prielnice îl impresionează și îl inspiră în conturarea unui proiect simfonic care să le oglindească. Proiectul prinde viață și se finalizează în același an.

Prima parte (Vivace) a simfoniei „Renana” se desfășoară sub semnul unui sentiment proaspăt, voios, plin de vitalitate. Tema principală are un caracter însuflețit, subliniat de desenul sincopat al melodiei. Aceasta dialoghează armonios cu tema secundă intimă, fermecătoare.

Partea a doua, un Scherzo în Do major, prelucrează o temă de ländler, pe care autorul o prelucrează, trecând-o prin diferite variațiuni și imitații.

Partea a treia (Andante), în La bemol major, are caracterul unei serenade. În lumina dulce a lunii se desfășoară o muzică intimă, sensibilă, murmurată cu gingășie de instrumentele de coarde și de doi corni.

Partea a patra (Maestoso), în Sol bemol major, sărbătorească, poartă în partitură însemnarea „în caracterul unei procesiuni”. Din muzică se degajează liniștea grandioasă a Domului din Köln, precum și atmosfera de festivitate pompoasă a întronării cardinalilor. Din această atmosferă de ritual solemn, suntem conduși către a cincea mișcare, finalul Vivace, care ne introduce în serbarea carnavalului. O abundență de culori, sunete și zgomote umple spațiul sonor, conducând spre încheierea sărbătorească a unei mari festivități religioase. Cu aceasta, Schumann își încheie prezentarea muzicală a noii sale patrii de elecțiune, de vreme ce el însuși spunea cu privire la această simfonie că „trebuie să reunească multe elemente populare naționale, iar eu cred că asta mi-a reușit!”

Articol realizat de Lavinia Coman