For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 20 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 20 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA SIMFONICĂ A RADIODIFUZIUNII UNGARE

CHRISTOPH ESCHENBACH dirijor

RENAUD CAPUÇON vioară

Erich Wolfgang Korngold – Concertul în Re major pentru vioară și orchestră op. 35

  1. Moderato nobile – 2. Romance – 3. Allegro assai vivace

Anton Bruckner – Simfonia a II-a în do minor

  1. Moderato
  2. Andante, Feierlich, etwas bewegt (Solemn, nițel mișcat)
  3. Scherzo, Mäßig schnell (Potrivit de repede)
  4. Finale, Mehr schnell (Mai repede)

 

În zilele noastre, e foarte probabil ca numele lui Erich Wolfgang Korngold (1897-1957), cel născut la Brunn, în Austria, să nu fie încă unul de mare rezonanță, deși vorbim despre un copil-minune al muzicii care, ulterior, a scris istorie în America, devenind printre cei mai influenți autori de muzică de film din istoria Hollywood-ului; un artist pe care Mahler nu a ezitat să-l numească „un geniu” și pe care Richard Strauss l-a declarat, la rândul său, ca fiind „cu adevărat remarcabil”. Iar în ceea ce-l privește pe Giacomo Puccini, acesta gândea următoarele: „Dacă ne-ar dărui doar jumătate din talentul său, i-ar rămâne totuși suficient pentru sine”.

La solicitarea regizorului Max Reinhardt și din cauza a ascensiunii nazismului, Korngold s-a stabilit, în 1934, în Statele Unite ale Americii. A compus muzica pentru 16 filme hollywoodiene, fiind răsplătit cu două Oscaruri. A revenit în Austria abia după război, petrecând în țara natală câțiva ani în încercarea de a recâștiga imensa popularitate de care se bucurase înainte, însă fără succes. În 1953, a revenit la Hollywood.

Concertul său op. 35 pentru vioară și orchestră reprezintă o bijuterie multă vreme uitată și redescoperită relativ recent. După ce a părăsit Europa, Korngold a renunțat să mai compună altceva decât muzică de film – un legământ cu sine ținut până la înfrângerea Germaniei naziste. La finalul celui de-al doilea Război Mondial, artistul părăsește muzica de film reîntorcându-se la genurile specifice sălilor de concert. Concertul op. 35 a apărut în urma încurajărilor primite din partea violonistului Bronislaw Huberman și dintr-o nevoie interioară specială: fusese rănit de opinia vehiculată public, conform căreia un compozitor de muzică de film își pierde la Hollywood integritatea artistică, dar și de aceea că lucrările îi fuseseră cântate în tinerețe doar pentru că era fiul criticului muzical Julius Korngold.

A rezultat o lucrare evident înclinată către paradigma romantică, dar purtând și amprenta experienței de compozitor în serviciul celei de-a șaptea arte (fiecare dintre cele trei părți include teme din realizările sale de la Hollywood : „Un alt răsărit” (1937) și „Juarez” (1939) în prima parte, „Anthony Adverse” (1936) în mișcarea mediană și „Prinț și cerșetor” (1937) pentru partea a treia) ; o muzică între strălucitor și oniric, într-un limbaj tonal de secol XX, bogat și personal orchestrată. Terminat în 1945 și dedicat Almei Mahler, Concertul op. 35 a fost cântat pentru prima oară de Jascha Heifetz, în februarie 1947, în compania Orchestrei Simfonice din St. Louis.

În perimetrul muzicii romantice, Anton Bruckner (1824-1896) – a cărui Simfonie a II-a în do minor o vom asculta, în versiunea din 1877 – ocupă o poziție singulară, de apogeu și final de drum pentru o întreagă paradigmă de gândire componistică. Natură muzicală profund spirituală, catolic fervent, el lasă în urmă un contrast doar aparent straniu între destinul personal (marcat de pietate, singurătate, modestie și de perseverența cu care și-a urmat vocația componistică) și universul masiv, copleșitor al realizărilor sale simfonice, fără îndoială cele mai reprezentative în ceea ce-l privește. Dincolo de detaliile biografice, rămâne semnificativ pentru întreaga sa creație dedicația ce însoțește ultima lui simfonie, cea de-a noua, rămasă neterminată : „Celui a cărui maiestate primează asupra tuturor maiestăților. Lui Dumnezeu i-o ofer, dacă El o acceptă”. În afară de aceasta, un pasaj din Andantele acelei simfonii este însoțit de altă însemnare a lui: „Doamne, am suferit, dar îți mulțumesc pentru suferințele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta și voința Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viață, dar nu de a exista, căci Ți-am aparținut mereu. Momentul sfârșitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreției Tale. Nu-mi refuza această bucurie și voi veni către Tine smerit și cu sufletul senin.”

În septembrie 1873, fiind puțin cunoscut în calitate de compozitor, Bruckner, în vârstă de aproape 50 de ani, a  găsit curajul să meargă la Bayreuth pentru a-i prezenta lui Wagner cele mai noi simfonii ale sale : a II-a, terminată, și a III-a, în lucru. Gestul de cutezanță al acestui creator nesigur de demersul său a fost de succes : Wagner a analizat cu atenție cele două realizări, a apreciat-o pe cea de-a doua, dar a ales Simfonia a III-a pentru a-i fi dedicată, considerând-o mai îndrăzneață. În ceea ce-l privește pe Bruckner, descoperirea muzicii lui Wagner zece ani mai devreme însemnase un punct de cotitură în privința viziunii despre compoziție și o puternică influență asupra limbajului său. Întâlnirea de la Bayreuth l-a validat și i-a dat încrederea în sine de care avea atâta nevoie.

Simfonia a II-a rămâne un punct de cotitură în evoluția concepției lui Bruckner asupra acestui gen : deși în privința mișcărilor în formă de sonată el optase pentru o structură cu trei teme încă din 1862, în cazul de față amploarea expoziției și dezvoltării este evident superioară, stabilind un cadru pe care îl vom întâlni în toate celelalte creații de gen apărute ulterior. În plus, Adagio-ul este turnat în cadrul formal al unui lied ABA′B′A″, cu o coda – alt tipar întâlnit mai apoi în întreaga serie a simfoniilor, exceptând-o pe a șasea.

Lucrarea de față a fost supranumită de la început „Simfonia pauzelor”, inițial ironic, motivul fiind momentele de tăcere relativ lungi ce marchează discursul. La aceste critici, Bruckner a răspuns astfel : „Ori de câte ori am ceva nou și foarte important de spus, trebuie să mă opresc și să trag mai întâi aer în piept”.

Compozitorul austriac a revenit în mod repetat asupra simfoniilor lui, din dorința de a atinge desăvârșirea (singura lucrarea care are o unică variantă este cea de-a șasea). În acest context, există două versiuni ale lucrării de față, din 1872 și 1877. Dincolo de criticile timpului și chiar de ezitările autorului, Simfonia a II-a rămâne ceea ce a fost de la început : un element integrat organic monumentalei opere de gândire simfonică ce-i asigură lui Bruckner o poziție dominantă în ecosistemul romantismului târziu.

Articol realizat de Ștefan Costache