For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 22 septembrie la Ateneul Român – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 22 septembrie la Ateneul Român

Recital SONYA YONCHEVA soprană, MALCOLM MARTINEAU pian

Program: AD UNA STELLA

Henri Duparc L’invitation au voyageAu pays où se fait la guerreLa vie antérieureChanson triste

Pauline Viardot Hai luli

Ernest Chausson Le temps des lilasLe charmeSérénade italienne

Gaetano Donizetti Depuis qu’une autre

Léo Delibes Les filles de Cadix

Giacomo Puccini Sole e amoreTerra e mareMentia l’avvisoCanto d’anime

Giuseppe Martucci Al folto bosco

Francesco Tosti L’ultimo bacioL’ideale

Giuseppe Verdi In solitaria stanzaAd una stellaL’esule

 

Muzică franceză și italiană, așadar, cântece pentru voce și pian, mai mult sau mai puțin sofisticate, de factură romantică, datând aproape toate din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Prima parte a recitalului îl are în prim plan pe Henri Duparc, compozitor din amurgul romantismului, emblematic pentru miniatura vocală franceză prin rafinament stilistic și valoarea surselor poetice. „L`invitation au voyage” echivalează în muzică celebrul poem de Baudelaire pe care îl ilustrează; o invitație la călătorie pe tărâmul de vis unde totul nu e decât „armonie și frumusețe… luxe, calme et volupté”. Pe text de Téophile Gautier, „Au pays où se fait la guerre” redă așteptarea înfrigurată a revenirii iubitului aflat „în țara unde se duce războiul”.  „La vie antérieure /Viața anterioară” trăită „în voluptăți calme” pe un țărm marin îndepărtat se întoarce la lirica baudelairiană iar „Chanson triste”, pe versuri de Jean Lahor este un „cântec trist” plin de speranță; un refugiu tandru în brațele celui iubit.

Pauline Viardot, mezzosoprană celebră, căreia Saint-Saëns i-a dedicat opera Samson și Dalila, s-a remarcat și prin câteva compoziții, mai ales vocale. În „Hai luli” ea redă tânguirea resemnată a unei fete părăsite printr-o continuă pendulare major-minor, ca-ntr-un cântec de leagăn cu care aceasta își adoarme speranța.

Ernest Chausson face trecerea de la romantismul lui Massenet și Franck (care i-au fost profesori) la impresionismul lui Debussy printr-o creație restrânsă, cuprinzând mai ales muzică de cameră instrumentală și vocală. „Les temps des lilas” exprimă nostalgic efemeritatea; „timpul liliacului și al trandafirilor împreună cu dragostea noastră este mort pentru totdeauna”. „Le charme” surprinde „farmecul dureros” al clipei când îți dai seama că iubești cu adevărat iar „Sérénade italienne” descrie intimitatea îndrăgostiților aflați printre străini, neștiuți și neînțeleși decât de natura ce-i înconjoară.

Gaetano Donizetti, maestru al operei belcanto, a compus și o mulțime de cântece, atât în limba italiană cât și în franceză, precum „Depuis qu`une autre”; de când alta a știut să-i fie pe plac, cea părăsită, hotărâtă să moară, îi cere trădătorului o ultimă întâlnire.

Léo Delibes, celebru pentru opera Lakmé, baletele Coppélia și Sylvia, are un „șlagăr” și-n genul miniaturii vocale, exuberantul „Les filles de Cadix”, în ale cărui volute de inspirație iberică se va încheia prima parte a recitalului.

În partea a doua ponderea o dețin titanii operei italiene, romanticul Verdi și veristul Puccini, iar între ei apar colegi de generație ai celui din urmă, reprezentați fiind cu toții prin piese vocale diverse, de sine stătătoare.

Giacomo Puccini a compus doar 17 cântece disparate precum cele ce urmează. „Sole e amore”, romanță publicată în revista Paganini (ceea ce explică mucalita dedicație din ultima ei frază, „Al Paganini, G. Puccini”) conține, cum însuși compozitorul declara, „prima sămânță a Boemei”, adică tema din finalul actului al III-lea, „Addio, dolce svegliare alla mattina”. „Terra e mare” se remarcă prin formula ritmico-melodică ostinată care sugerează foșnetul plopilor, furtuna, valurile mării. „Mentia l`avviso”, lucrare de școală concepută ca o arie de operă, exprimă angoasa îndrăgostitului care așteaptă în noapte deși nu mai speră că întâlnirea promisă va avea loc: „înștiințarea a mințit – mentia l`avviso”. Tema romanței care urmează furtunosului recitativ din debut va fi reluată în opera pucciniană Manon Lescaut. În fine, „Canto d`anime”. Cântecul sufletelor este idealul; doar el supraviețuiește efemerității și amăgirilor vieții „sfidând uitarea, ura, moartea”, ridicându-se îndrăzneț din ceață în plin soare… „dove non son tènebre e tutto è sol! Tutto è sol!”

Giuseppe Martucci, dirijor (promotor al operelor lui Wagner în Italia), pianist reputat (admirat de Liszt), profesor (avându-l student la compoziție și pe Respighi), compozitor (promovat de Toscanini), a creat în toate genurile, cu excepția operei. „Al folto bosco/În pădurea deasă”, penultimul din ciclul său La canzone dei ricordi/Cântecul amintirilor, descrie natura în rezonanță cu sufletul care tânjește după iubire.

Francesco Tosti, italian de origine modestă, a  ajuns un răsfățat al saloanelor engleze datorită fermecătoarelor sale canțonete, precum „L`ultimo bacio/ Ultimul sărut” – trimis ca mesager al speranței… că nu va rămâne ultimul, și bine cunoscuta „Ideale”.

Giuseppe Verdi a publicat două albume de câte 6 romanțe – primul, la doar 25 de ani, când încă nu răzbătuse în lumea operei și traversa o perioadă îndoliată a vieții sale personale. Programul cuprinde din acest album „In solitaria stanza/În camera solitară”, descriere a suferinței unei tinere care se stinge „precum se ofilește o plăpândă narcisă în arșița verii”. Mai mult decât o simplă romanță, prin amploarea ambitusului vocal și a frazelor melodice, ea anunță tematic aria „Tacea la notte placida” din Trubadurul. Din aceeași perioadă dar în afara albumului, „L`esule/ Exilul” este o expresie a  însingurării doritoare de moarte – ca întoarcere în locul natal –, similară prin dimensiune și formă cu aria de concert. „Ad una  stella/ Către o stea” – care dă și titlul recitalului –  face parte din al doilea album de romanțe, publicat la 7 ani după primul, în perioada denumită chiar de compozitor „anii de galeră” datorită numeroaselor comenzi pe care trebuia să le onoreze. Este o veritabilă cavatină verdiană care exprimă aspirația spre un paradis stelar unde locuitorii se îmbrățișează cu îngerii într-o dragoste fraternă.

Articol realizat de Ligia Ardelean