For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 26 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 26 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA REGALĂ CONCERTGEBOUW DIN AMSTERDAM

DANIEL HARDING dirijor

George Enescu Pastorale-Fantaisie

Richard Wagner Uvertura la opera Tannhäuser

Anton Bruckner Simfonia nr. 7 în mi major WAB 107

  1. Allegro moderato
  2. Adagio: Sehr feierlich und sehr langsam (Foarte solemn și foarte lent)
  3. Scherzo: Sehr schnell (Foarte repede)
  4. Finale: Bewegt, doch nicht schnell (Mișcat, însă nu repede)

 

Scrisă în timpul studiilor la Paris, Pastorala-fantezie pentru orchestră mică a fost compusă de George Enescu (1881-1955) la vârsta de 18 ani, în ianuarie 1899 și s-a cântat în același an, pe 19 februarie, sub conducerea lui Edouard Colonne. Programul de sală al concertului, alcătuit pe baza informațiilor oferite de compozitor, conturează o muzică programatică, descriptivă; sonoritățile sugerează o priveliște câmpenească, o alternanță între momente de liniște și forfotă a naturii, adieri mângâietoare de zefir, ploi de vară și fulgere. În România muzicală, articolul semnat de Stan Golestan vorbește despre un „peisagiu singuratic, plin de visare, în care se desfășoară toate fenomenele naturii”. Străbătută de „un sentiment nobil și de o inspirațiune poetică”, tabloul sonor este cel al unei „câmpii românești împreună cu ciobanii ei”.  În rândurile pe care le consacră acestei lucrări, muzicologa Elena Zottoviceanu remarca: „datorită preponderenței limbajului contrapunctic, aspirației spre polifonie pe care o vădește, chiar dacă închistată în norme academice”, lucrarea marchează „un pas înainte în evoluția stilului enescian”.

Legenda spune că Richard Wagner (1813-1883), pe patul de moarte, ar fi mărturisit că încă datorează lumii un bun Tannhäuser, în ciuda celor trei versiuni ale acestei opere ce văzuseră luminile rampei. Siguranța de care compozitorul a dat dovadă aproape de fiecare dată în conceperea marilor sale drame muzicale nu s-a manifestat și în cazul acestui opus, a cărui premieră Wagner a dirijat-o în anul 1845 la Opera din Dresda. Faptul că această dramă ce combina elemente din două legende medievale nu s-a bucurat de succesul sperat l-a convins pe compozitor că sunt necesare modificări, astfel că o a doua versiune a fost prezentată în 1861 la Paris. Pentru a face pe plac publicului francez, obișnuit cu momente de balet în operă, Wagner a decis să introducă și un asemenea număr, doar că nu în Actul al II-lea, așa cum cerea tradiția, ci în Actul I, neținând seama de acea parte a publicului care obișnuia să intre în sală abia la Actul al II-lea, după ce luase cina. Ajunși la spectacol cu întârziere și dându-și seama că balerinii nu vor mai apărea în timpul rămas până la final, parizienii au provocat o adevărată revoltă, astfel că opera a trebuit să fie întreruptă de mai multe ori. După trei asemenea reprezentații, Wagner și-a retras opera de pe afișe.

Cea de-a treia revizuire a partiturii a fost operată înainte de premiera vieneză, din 1875. Cea mai importantă modificare a fost adusă uverturii, care nu se mai încheia cu un acord final, ci era legată de muzica Actului I, ceea ce o făcea improprie pentru a fi prezentată în concert, așa cum Wagner de fapt și-ar fi dorit. Din acest motiv, în programele de concert, este folosită versiunea din 1845 a uverturii, așa numita Dresdner Fassung (versiunea de la Dresda).

Potrivit tradiției, Uvertura cuprinde cele mai importante teme și leitmotive din operă, prezentând un rezumat al lucrării în ansamblu. Partitura se deschide cu tema pelerinilor din actul 3, scena 1. Ei i se opune muzica învăluitoare a ținutului Venerei, Venusberg (act 1, scena 1). Acestea sunt temele principale ale uverturii și ele condensează ideea de bază a operei în general: opoziția dintre spiritualitate și senzualitate. În jurul acestor teme se grupează celelalte leitmotive ale operei – mai puține numeric decât în operele de maturitate ale lui Wagner.

Uvertura a fost interpretată pentru prima oară în concert de Orchestra Gewandhaus din Leipzig, sub conducerea lui Felix Mendelsssohn-Bartholdy, în februarie 1846.

Arthur Nikisch, dirijorul primei audiții a Simfoniei a VII-a în Mi major de Anton Bruckner(1824-1896), după ce a ascultat o reducție la pian a partiturii, a declarat: „din acest moment, consider de datoria mea să lucrez pentru recunoașterea lui Bruckner”, iar afirmația sa a prevestit succesul pe care partitura l-a avut încă de la prima sa prezentare de la Leipzig, pe 30 decembrie 1884, dar și de la cea care i-a urmat la München, pe 10 martie 1885. Într-adevăr, Simfonia a VII-a i-a adus lui Bruckner recunoașterea internațională pentru că, din fericire, publicul nu a ținut seamă de considerațiile răutăcioase ale permanentului inamic al compozitorului, Eduard Hanslick („muzica este contradictorie pentru mine și îmi pare a fi exagerată, bolnavă și pervertită”) sau de cele ale unui alt critic, Gustan Dompke („ne întoarcem cu groază în fața acestui miros fetid care se oferă nărilor noastre din dizarmoniile unui contrapunct descompus”). Această monumentală simfonie, scrisă între anii 1881 și 1883, a cărei interpretare durează în jur de 70 de minute, cuprinde o elegie dedicată lui Wagner, idolul lui Bruckner, în cea de-a doua parte, Adagio, care s-a cântat și la funeraliile autorului și care implică în orchestrație și tubele wagneriene. „Într-o zi am venit acasă și m-am simțit foarte trist. Îmi trecuse prin minte gândul că în scurt timp maestrul va muri și chiar atunci a venit către mine tema în do diez minor a Adagioului”, scria Bruckner cu o lună înainte de stingerea din viață a lui Wagner.

Articol realizat de Monica Isăcescu