For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 29 august la Sala Auditorium | George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 29 august la Sala Auditorium

Program:

George Enescu – Intermezzi op.12

  1. Allègrement – 2. Très lent

Juan Manén – Concerto de camera nr.2 op. A-24

  1. Presentació i desenvolupament – 2. Sardana

Maurice Ravel – Pavana pentru o infantă defunctă (Pavane pour une infante défunte)

Edward Elgar – Serenada în mi minor pentru orchestră de coarde op. 20

  1. Allegro piacevole – 2. Larghetto – 3. Allegretto

Cele Două Intermedii de George Enescu (1881-1955), scrise în septembrie 1902 și, respectiv, în ianuarie 1903, sunt niște piese fermecătoare, evident foarte bine puse în pagină, oferind un lirism de calitate și distincție. Suflul melodic se arată a fi și aici caracterul primordial al scrisului enescian. Venind însă după Octet și după Suita I pentru orchestră, țelul lor artistic se vădește ceva mai modest. Tot spre această concluzie ne împinge constatarea că Intermediile sunt impregnate de spirit fauré-ean, dar arată pe alocuri și reminiscențe wagneriene, cam din zona ilustrată de Siegfriedidyll. Destul de neașteptată a fost reacția criticii la prima audiție din martie 1903 de la București, cronicarii considerând că piesele „sunt prea greu de înțeles” și „pline de armonii stranii și tulburătoare”…. Gustul publicului evoluează prea încet, chiar și acum unele opusuri, chiar explicate, rămân doar pentru „cunoscători”. (cf. Pascal Bentoiu – Breviar enescian)

Juan Manén (1883-1971) a fost un violonist virtuoz și compozitor catalan care a scris peste 60 de opusuri: opere, lucrări simfonice, concerte, balete, muzică de cameră, cântece și sardanas. Stilul său este impresionist-iberic în contextul înfloririi catalane dintre cele două războaie mondiale. Concertul de cameră nr.2 a fost compus în anul 1921. Prima parte, Presentació (Prezentare) are un aspect rapsodic, cu multe pasaje de virtuozitate, și se înlănțuie cu Desenvolupament (Dezvoltarea) care aduce în prim plan un contur ritmic Allegro, în care trioletele alternează cu formule ritmice punctate. Partea a doua, Sardana, este un dans catalan, în care participanții formează un cerc și se mișcă alternativ spre stânga și dreapta cu pași când mari, când mici. Muzica, în tempo rapid, are două tipare metrice 2/4 și 6/8 și este cântată de un taraf cu suflători din lemn și din alamă, la care se adaugă o tobă mică. Secțiunea introductivă în 6/8, cântată de „faviol”, o varietate de fluier, este dezvoltată foarte mult și alternează pe parcursul întregii mișcări cu metrul tipic de Sardana, de 2/4. Aceste măsuri, se suprapun mai ales spre final creând o poliritmie foarte interesantă. Partitura viorii soliste este foarte dificilă, dar și orchestra este destul de solicitată față de ceea ce știm despre concertele de pură virtuozitate.

Pavana este un dans lent care s-a bucurat de mare popularitate la curțile Europei în secolele XVI-XVII. Pavana pentru o infantă defunctă de Maurice Ravel (1975-1937) scrisă inițial pentru pian solo în 1899, nu aduce vreun omagiu unui personaj istoric, ci mai degrabă exprimă entuziasmul față de sensibilitatea și obiceiurile spaniole, pe care compozitorul le-a avut în comun cu alți contemporani ai săi precum Debussy ori Albéniz. Ravel i-a dedicat Pavana Prințesei de Polignac, „patroana” în a cărei casă a cântat-o cu mai multe ocazii. Totuși Ravel a sugerat că piesa înfățișează o pavană așa cum ar fi dansat-o Infanta pe care a văzut-o într-o pictură de Diego Velásquez. Varianta orchestrală a apărut în 1910, iar critica a considerat că este foarte reprezentativă pentru Ravel, armoniile surprinzătoare, țesute din figurații rapide fiind un mijloc neobișnuit de expresie. Sunt de fapt armonii aproape arhaice, de o cuceritoare expresie, în timp ce frumusețea liniei melodice expuse de corni rezidă în marea ei simplitate.

Serenada în mi minor pentru orchestră de coarde a fost scrisă de Edward Elgar (1857-1934) în 1892 și prezentată în primă audiție la Anvers în 1896. Este un opus restrâns, în trei mișcări (durează mai puțin de un sfert de oră) și este una dintre compozițiile de tinerețe  care a supraviețuit cu succes în repertoriul consacrat. Desigur, are un aer și un farmec juvenil,  dar în același timp demonstrează abilitățile pe care Elgar și le-a dezvoltat pe măsură ce se maturiza. De asemenea este prima compoziție de care autorul s-a arătat mulțumit. Prima parte începe cu un desen ritmic cadențat, în 6/8, ca și Serenada italiană a lui Hugo Wolf scrisă în același an, dar atmosfera este mai blândă cu un început mai sfios. Larghetto este în general considerat partea cea mai reușită, elaborată și matur scrisă, și are un profund caracter intimist, cu sonorități în surdină și presărată cu sunete în pizzicato. Partea a treia readuce caracterul proaspăt printr-un Allegretto cursiv și plutitor, cu sonorități pastorale. Lucrarea se încheie cu tema primei mișcări realizându-se astfel unitatea opusului. Serenada de Elgar rămâne printre cele mai cântate lucrări din toată creația compozitorului, încântătoare prin naivitatea senină și prin lirismul care anticipează profunzimea operelor de mai târziu.

Program semnat de Corina Bura