For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 30 august la Ateneul Român – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 30 august la Ateneul Român

FILARMONICA MĂRII BALTICE

KRISTJAN JÄRVI – dirijor

MARIA JOÃO PIRES – pian

Program:

Kristian Järvi : Aurora

Wolfgang Amadeus Mozart: Concertul nr. 9 în Mi bemol major, K271, pentru pian și orchestră

  1. Allegro – 2. Andantino – 3. Rondo, Presto

George Enescu – Simfonia a II-a op. 17 în La major

  1. Vivace, ma non troppo – 2. Andante giusto – 3. Un poco lento, marziale – Allegro vivace, marziale

Kristijan Järvi (născut în 1972) este dirijor, producător, aranjor, compozitor, autor de muzică de film, fiind considerat unul dintre muzicienii cei mai activi și prolifici de astăzi. Face parte dintr-o familie de renumiți dirijori, Neeme Järvi este tatăl său, iar Paavo Järvi, fratele mai în vârstă. În viața de concert este cunoscută și sora sa, flautista Maarika Järvi.

După studiile făcute în S.U. A. (a emigrat aici cu familia când avea șapte ani), Kristijan a condus orchestre din Suedia, Austria, Elveția și, de curând, întors în Estonia natală, a înființat Orchestra Filarmonică a Mării Baltice cu care concertează intens în toată lumea. Tot din inițiativa sa, în 1993, a luat naștere la New York City „Absolute Ensemble”  o formație axată pe repertoriul clasic, dar și pe cel hip-hop-jazz, ceea ce demonstrează deschiderea lui Kristijan spre toate genurile muzicii actuale. Are și propria sa firmă de înregistrări, dar colaborează și cu case de discuri cunoscute. A realizat până acum 60 de albume cu lucrări dintre cele mai diverse.

Cel mai recent album al său a fost editat în 2020 și poartă numele „Nordic Escapes” – „Evadări nordice”. Pe acest album se află și piesa intitulată „Aurora” cu o muzică ambientală, descriptivă, destinată unei orchestre ample. Stilul repetitiv, cu motive simple, rafinat îmbrăcate sonor, ilustrează tablouri succesive, peisaje nordice misterioase, când întunecate, când feeric luminate.

 Conceput de Mozart la Salzburg, în 1777, deci la 21 de ani, după ce scrisese câteva opere, muzică de cameră și simfonică și mai ales după ce uimise Europa cu virtuozitatea sa pe claviatură, abia acum la cel de la 9-lea concert al său pentru pian, își dezvăluia compozitorul marea inventivitate în scriitura pentru acest instrument, creând o veritabilă capodoperă.

Concertul nr. 9 este subintitulat, „Jeunehomme”, adică „tânăr” în franceză. Mult timp, acest subtitlu a nedumerit ascultătorii, negăsindu-i-se o explicație. Abia în anul 2003, muzicologul vienez Michael Lorenz a considerat că a lămurit enigma, susținând că Mozart i-a dedicat concertul pianistei franceze Victoire Jenamy care tocmai concertase cu mult succes la Viena. „Jenamy” se pronunță întocmai ca sintagma „Jeune ami” – tânăr prieten. Ipoteza lui Lorenz este deci că numele concertului s-a născut dintr-un calambur, dar asta nu lămurește decât parțial situația. Pianista era fiica celebrului balerin și coregraf de la curtea Franței, Jean-Georges Noverre, pe care Mozart îl cunoscuse și cu care se împrietenise în turneul european făcut alături de tatăl său. A compus pentru el în 1778 la Paris muzica baletului „Micile nimicuri”.

Concertul nr. 9 aduce o serie de surprize componistice și contraste de atmosferă, într-o varietate expresivă plină de farmec. În prima parte pianul participă încă de la început în mod egal cu orchestra la expunerea temelor. Dacă allegro-ul este jucăuș și luminos, Andantino vine cu un discurs suspinat, cu nuanțe dureroase, linia pianului fiind gândită aproape ca o arie de operă. Finalul aduce multă vervă în cadrul unui rondo, și acesta cu surprize. Secțiunea din mijloc oprește mișcarea vie și, sub indicația cantabile, se deapănă un grațios menuet. Elemente de virtuozitate ale pianului apar cu precădere în cadențele fiecărei mișcări care îi aparțin tot lui Mozart.

George Enescu a lucrat doi ani (1912 – 1914) la cea de a II-a Simfonie a sa pe care a dirijat-o în primă audiție la Ateneu în 1915. Față de prima simfonie scrisă în 1905, cea de a II-a este mult mai amplă, de o densitate sonoră neobișnuită până atunci în creația sa, cu o frecventă cromatizare a liniilor melodice, o polifonie și o construcție complexe, forma de sonată organizând materialul tuturor celor trei părți.

„…nu urmăresc decât creațiunea de ansamblu, cuprinsul ideii, emoția totului… Tema este un simplu pas pe drumul atât de vast al unui întreg muzical. Mă copleșește compoziția întreagă în care găsesc atâtea puncte culminante, dar deseori nu în teme, ci în iscări izolate, în pauze ori accente nebănuite”, mărturisea Enescu într-un interviu din 1934.

Numeroasele motive folosite în ariile tematice extinse sunt de fapt derivate unele dintr-altele, dând lucrării o unitate specială, fără să creeze însă nicio clipă monotonie. Toți comentatorii au subliniat această fabuloasă artă a lui Enescu de a transforma continuu caracterul motivelor expuse la începutul discursului, folosindu-le în mod diferit pe tot parcursul lucrării, pentru a contura alte culori, tablouri, alte stări de spirit. Acțiunea sonoră permanentă, încleștările  de forțe în lupta pentru câștigarea unor zone de liniște și contemplare (ca în partea mediană, cu momentele sale doinite și profil inconfundabil românesc) au un final optimist, triumfal.

Compozitorul Pascal Bentoiu care a consacrat pertinente analize lucrărilor enesciene, conchidea în comentariul asupra Simfoniei a II-a, spunând că degajă o mare „încredere în Idee, în Om, în iubire și în frumos”.

Articol realizat de Olga Grigorescu