For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 4 septembrie la Sala Auditorium | George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 4 septembrie la Sala Auditorium

George Enescu Sonata a III-a în Re major pentru pian, op. 24 nr. 3

  1. Vivace con brio –2. Andantino cantabile – 3. Allegro con spirito

Claude Debussy Cvartetul de coarde în sol minor op. 10

  1. Animé et très décidé
  2. Assez vif et bien rythmé
  3. Andantino, doucement expressif
  4. Très modéré– Très mouvementé et avec passion

César Franck Cvintetul în fa minor cu pian

  1. Molto moderato quasi lento – Allegro
  2. Lento con molto sentimento
  3. Allegro non troppo ma con fuoco

Compozitorul Pascal Bentoiu scria, referindu-se la Sonata a III-a în Re major pentru pian de George Enescu (1881-1955): „[…] o partitură-unicat, atât de originală încât mulți trec pe lângă dânsa ca pe lângă o banalitate oarecare, și atât de plină încât numai zeci de audiții – repet, zeci de audiții – pot aduce cât de cât pe ascultător la nivelul bogățiilor ei”. Enescu a scris-o în anii 1933-34, în camera sa închiriată din subsolul unei case de pe Bulevardul Kiseleff din București, unde se putea ocupa în liniște de compoziție. O liniște pe care în viața sa afectivă nu o putea avea, dată fiind relația tumultoasă cu viitoarea sa soție, Maruca Cantacuzino. Această originală ființă feminină constituise și motivul revenirii în țară a lui Enescu în regim de urgență, anulându-și toate prezențele concertistice stabilite la Paris. Starea mintală a Marucăi se deteriorase ca urmare a internării într-o clinică de lângă Viena de către cei doi copii ai ei, aflați deja la vârsta maturității – Constantin și Alice Cantacuzino –, iar diagnosticul medicilor fusese „psihoză anxioasă”, scopul internării fiind acela de a o decădea din drepturi și de a o împiedica să mai gestioneze averea familiei.

Nu e prima oară când Maruca suferă de depresie, se izolează de toți cei apropiați și refuză să se hrănească. Ca de fiecare dată, Enescu este alături de ea, oferindu-i suportul său material, marcat fiind de situația femeii pe care o iubea, așa cum reiese din scrisoarea adresată lui Edmond Flegg, libretistul operei Oedipe: „Mă consolez refugiindu-mă în compoziție. Rezultatul este o nouă sonată pentru pian… plină de bucurie, într-un contrast total cu atmosfera care mă înconjoară”.

Spiritul acestei sonate, scrise parcă dintr-o singură suflare însă de o complexitate ideatică specifică lui Enescu, se apropie de arta claveciniștilor din Baroc – Couperin, Scarlatti –, străbate universul conceptual al unui Tombeau de Couperin de Ravel, rămânând o capodoperă a gândirii enesciene prin modalitățile de variere ritmică, melodica de sorginte folclorică, jocul polifonic/heterofonic, diversitatea melodică inepuizabilă.

Dedicată pianistului francez Marcel Ciampi, lucrarea a fost interpretată în primă audiție la Sala Gaveau din Paris, în decembrie 1938.

Se presupune că prezentarea în premieră a Cvartetului de coarde în Re major de César Franck a fost impulsul de care Claude Debussy (1862-1918) a avut nevoie pentru a intra pe tărâmul muzicii de cameră și a crea un cvartet modern, într-un limbaj plastic și sugestiv. Anii 1890 au fost deosebit de productivi pentru Debussy; este perioada în care scrie Suita bergamască pentru pian, Nocturnele pentru orchestră, mare parte din opera Pelléas și Mélisande și singurul său Cvartet de coarde. Această partitură originală, compusă într-un stil personal, apare în anul 1893, pe când Debussy avea 31 de ani. După doar un an avea să semneze lucrarea-manifest a Impresionismului muzical – Preludiu la după-amiaza unui faun.

Limbajul compozitorului apare însă perfect format încă din acest Cvartet în sol minor, în care procedeul ciclic (introdus de Franz Liszt și care constă în recurența anumitor teme sau motive pe întreg parcursul lucrării), este baza proceselor de proceselor variaționale iar tema principală (construită în modul frigian) a Cvartetului este readusă sub diferite profiluri, rezultate din transformări ingenioase.

Cvartetul în sol minor a fost prezentat în premieră pe 29 decembrie 1893 la Sala Pleyel din Paris de către o formație de prestigiu, Cvartetul Ysaÿe, căruia Debussy i-a dedicat, de altfel, partitura.

Celebra profesoară și compozitoare Nadia Boulanger spunea că partitura Cvintetului în fa minor cu pian de César Franck (1822-1890) conține mai multe nuanțe de ppp și de fff decât orice altă lucrare camerală. Iar această atmosferă pasională pare să îi fi fost inspirată compozitorului de una dintre studentele sale, potrivit unor biografi. Un argument pentru această poveste ar fi și dezgustul, manifestat public, de către soția lui Franck, Félicité, pentru lucrarea în cauză.

De altfel, este un fapt cunoscut că Franck se afla în perioada anilor 1880 sub influența majoră a doi poli: soția compozitorului, care era împotriva schimbărilor aduse stilului de creație cu care fusese obișnuită, și studenții săi de la Conservatorul din Paris. Mărturia lui Vincent d’Indy confirmă această ipoteză: „Când nu se putea hotărî asupra alegerii unei anumite relații tonale, a unei secvențe sau a unei dezvoltări, îi plăcea să-și consulte întotdeauna studenții, să le împărtășească îndoielile sale și să le ceară părerea”. Și tot asupra studenților lui Franck plana și vinovăția privind conflictele ce s-au născut între profesor și Societatea Națională a Compozitorilor, reprezentată de Camille Saint-Saëns. Iar starea de ostilitate s-a propagat și asupra Cvintetului cu pian, care i-a fost dedicat lui Saint-Saëns – pianistul primei audiții din ianuarie 1880 – căruia însă i-a displăcut într-atât lucrarea (din cauza modulațiilor permanente, o constantă a stilului autorului și o cerință permanentă adresată studenților săi Henri Duparc, Guillaume Lekeu și Vincent d’Indy, printre alții) încât ar fi părăsit scena imediat după ultima notă, fără a mai aștepta finalul aplauzelor din partea publicului și faptul că Franck dorea să îi dăruiască manuscrisul drept mulțumire pentru interpretarea sa.

„Vitalitatea tulburătoare” a acestei lucrări, precum și „tristețea ei aproape teatrală”, în exprimarea criticilor vremii, sunt însă circumscrise unei arhitecturi clasice, în ciuda influenței cromatismului wagnerian, ce se face simțită în acest Cvintet. Romantismul liber exprimat al lucrării și-a găsit în publicul meloman un admirator necondiționat încă de la început, în ciuda antipatiei pe care a stârnit-o în rândul unor confrați ai lui Franck.

Articol realizat de MONICA ISĂCESCU