For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 8 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival
patricia_kopatchinskaja_credit_marco_borggreve

Ce ascultăm pe 8 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA FILARMONICĂ DIN LONDRA

EDWARD GARDNER dirijor

PATRICIA KOPATCHINSKAJA vioară

Michael Tippett Dansuri rituale din opera „Căsătoria de vară”

George Enescu Sonata nr. 3 pentru pian și vioară op. 25, „în caracter popular românesc” (aranjament pentru vioară și orchestră de Valentin Doni)

Moderato malinconico – Andante sostenuto e misterioso – Allegro con brio, ma non troppo mosso

Edward Elgar Variațiunile „Enigma”

Inspirându-se din capodopera lui Mozart, Flautul fermecat, Michael Tippett (1905-1998) a compus opera Căsătoria de vară (The Midsummer Marriage) între anii 1946 și 1952, iar premiera a avut loc, la Opera Regală Covent Garden din Londra, pe 27 ianuarie 1955. Până la momentul premierei, însă, autorul a extras și modificat fragmente din lucrare, dându-le o formă pur orchestrală, sub titlul Dansuri rituale din opera Căsătoria de vară. Deși dedicat dirijorului Walter Goehr, opusul a fost prezentat pentru prima oară publicului la data de 13 februarie 1953 de Orchestra de Cameră din Basel și de dirijorul elvețian Paul Sacher, un pasionat de muzica secolului 20. Cele 4 Dansuri rituale (trei din Actul al II-lea și unul din Actul al III-lea) au fost sudate prin intercalarea unor pasaje tranzitorii, adăugându-li-se și „coperte muzicale” – un preludiu și un postludiu.

Deși a răspuns comenzii adresate de Paul Sacher, gestul lui Tippett, de a extrage această suită de concert, reflectă importanța pe care a acordat-o dansului în cadrul formal al operei, cu atât mai mult cu cât acțiunea operei în care interferează lumea reală și cea mitologică (greacă și celtică) culminează în Dansurile rituale din Actele al II-lea și al III-lea. Tippett însuși și-a descris opera drept un altfel de Preludiu la după-amiaza unui faun, în care Dansurile rituale „afișează o energie sexuală puternică, deși foarte diferită de limbajul voluptos al lui Debussy”. În viața de concert internațională actuală, Dansurile rituale sunt, alături de Concertul pentru dublă orchestră de coarde din creația aceluiași compozitor, cel mai adesea prezente pe afișele orchestrelor.

 

Enescu (aranjament pentru vioară și orchestră de Valentin Doni)

Referindu-se la cea mai cunoscută și mai cântată partitură a lui George Enescu (1881-1955) după cele două Rapsodii – cea a Sonatei a III-a pentru pian și vioară op. 25, „în caracter popular românesc”–, violonistul Yehudi Menuhin mărturisea: „Nu cunosc altă lucrare care să fi fost redactată sau plănuită cu mai multă grijă. Este corect să se spună că ajunge să urmărești partitura pentru a interpreta lucrarea”. Sonata a fost scrisă în anul 1926; autorul urmărește să redea prin această partitură, migălos notată, tocmai opusul său, și anume spiritul improvizatoric al lăutarilor pe care îi cunoscuse străbătând țara cu concertele sale și pentru a căror artă avea o admirație specială. Pianistul Alfred Cortot, care a interpretat Sonata împreună cu Enescu, ne-a lăsat alte câteva coordonate semantice. În descrierea maestrului francez, lucrarea e „o evocare în sunete a sentimentului de mister pe care ți-l dau nopțile în România: jos, câmpia tăcută, nesfârșită, pustie; deasupra, constelațiile care deschid spre infinit”.

Dacă Enescu, Lipatti, Cortot, Menuhin au oferit publicului versiuni interpretative reper, fără îndoială că una dintre cele mai inspirate variante ale secolului 21 este cea care poartă semnătura regretatei pianiste Mihaela Ursuleasa și a violonistei Patricia Kopatchinskaya. Artista născută în Republica Moldova este și cea care a generat versiunea Sonatei pentru vioară și orchestră, căci dirijorul Valentin Doni a pornit acest demers – de orchestrare a partiturii – la rugămintea Patriciei Kopatchinskaya și după o serie de discuții cu violonista. Valentin Doni a realizat mai multe versiuni; prima dintre ele a fost interpretată în primă audiție la Filarmonica din Arad (2008), o a doua la Filarmonica din Bacău (2008), iar cea de-a treia la Filarmonica „George Enescu” din București, cu Ilian Gârneț solist și Valentin Doni dirijor (2010). 

Cunoașterea intențiilor lui Edward Elgar (1847-1934) din momentul scrierii Variațiunilor Enigma adaugă o doză de umor muzicii compozitorului britanic. În realizarea celor 14 portrete muzicale, ce au avut premiera la Londra, pe 19 iunie 1899, modele i-au fost membrii familiei și prietenii în următoarea ordine:

  1. C.A.E. (Caroline Alice Elgar, soția compozitorului)
  2. H.D.S.-P. (Hew David Steuart-Powell, pianist și interpret de muzică de cameră)
  3. R.B.T. (Richard Baxter Townshend)
  4. W.M.B. (William Meath Baker)
  5. R.P.A. (Richard Penrose Arnold, fiul poetului englez Matthew Arnold)
  6. Ysobel (Isabel Fitton, violistă amatoare)
  7. Troyte (A. Troyte Griffith, arhitect și pianist amator)
  8. W.N. (Winifred Norbury, o matroană a artelor cu un râs caracteristic)
  9. Nimrod (A.J. Jaeger)
  10. Dorabella (Dora Penny, fiica rectorului de la Wolverhampton)
  11. G.R.S. (George Robertson Sinclair, organist la Catedrala Hereford și câinele său)
  12. B.G.N. (Basil G. Nevinson, violoncelist amator și interpret de muzică de cameră)
  13. *** (o prietenă ce presupunem că este în călătorie)
  14. E.D.U. (numele de alint al compozitorului)

Seria începe cu o descriere a soției autorului, Alice. Penultima variațiune îi este dedicată unei prietene despre care Elgar credea că se află în drum spre Australia, astfel că autorul găsește oportun să citeze în deschidere Uvertura Mare calmă și călătorie fericită de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Variațiunea cu nr.11, deși poartă în titlu numele organistului George Sinclair, s-a dorit a fi o schițare a buldogului acestuia, Dan. Cea mai cunoscută variațiune este cea cu nr.9, intitulată Nimrod. Numele este simbolic, pornind de la faptul că Nimrod, în Biblie, era un mare vânător – Jaeger, în limba germană. Variațiunea în cauză este construită ca un dialog între compozitor și prietenul său, pe nume August Jaeger, ale cărui sfaturi artistice Elgar le primea întotdeauna cu interes. În Variațiunea finală – nr. 14 – găsim un autoportret muzical al compozitorului, în care se aud însă și ecouri ale primei părți (Alice), precum și tema din Nimrod. 

Potrivit lui Elgar, enigma la care s-a referit în titlu este „o temă amplă care circulă prin întregul ciclu de variațiuni, dar nu este cântată”. Presupunerile au mers către teme celebre – Rule Britannia, God Save the Queen, Dies Irae –, însă enigma continua să rămână nedezlegată.

 

Articol realizat de Monica Isăcescu