For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 9 septembrie la Ateneul Român – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 9 septembrie la Ateneul Român

ORCHESTRA FILARMONICĂ REGALĂ DIN LONDRA

VASILY PETRENKO dirijor

DMITRY SITKOVETSKY vioară 

Maurice Ravel Suita de balet Ma Mère l’Oye (Mama mea, gâsca) 

Prélude – Pavane de la Belle au bois dormant – Entretiens de la Belle et de la Bête – Le Petit Poucet – Laideronnette, Impératrice des pagodes  – Le Jardin féerique

George Enescu Caprice roumain pour violon et orchestre 

  1. Ben moderato – 2. Tempo di hora – 3. Lento – 

Ludwig van Beethoven Simfonia a V-a în do minor op. 67

  1. Allegro con brio – 2. Andante con moto – 3. Scherzo, allegro – 4. Allegro

Maurice Ravel (1875-1937), cel de al doilea corifeu al muzicii franceze după Claude Debussy, realizează o culme a creației muzicale naționale, ca reprezentant a ceea ce s-a numit în istoria recentă curentul impresionist. Făuritor neîntrecut de opere în care atmosfera învăluie și domină mișcarea, inovator la toți parametrii operei de artă, îndeosebi în măiestria inovatoare a orchestrației, Ravel ne-a lăsat o muzică încântătoare, palpitând de clocotul vieții și totodată filtrând impresiile, trăirile, povestirile sonore prin sita deasă a gustului desăvârșit și a inventivității sclipitoare. În această direcție a miraculosului candid exprimat prin mijloace tehnice sofisticate și superrafinate, se înscrie suita Ma mère l´Oye, inspirată de basmele lui Charles Perrault. „Mama Gâsca” e un personaj imaginar, creat după modelul bunicuțelor de la țară care-și adormeau nepoții spunându-le povești. E pomenită în literatură încă din secolul 17. 

Lucrarea lui Ravel a fost la origine mănunchi de piese pentru pian la patru mâini, extins și orchestrat în anul 1912 de către autorul care a destinat-o unui balet pentru copii. Această muzică ingenioasă și plină de umor a fost prezentată ca parte a unui spectacol de balet, pentru prima dată la Théâtre des Arts din Paris în același an 1912, cu un succes enorm.

Așa cum se prezintă în concert, Suita „Mama mea, gâsca” cuprinde următoarele tablouri:

  1. Preludiu. Foarte lent. Creează o atmosferă misterioasă.
  2. Pavana Frumoasei din pădurea adormită. Schițează un dans lent grațios, de o eleganță desuetă.
  3. Conversația frumoasei cu fiara. Sugerează dialogul dintre cele două făpturi contrastante.
  4. Prichindel. Schițează portretul sonor al unui spiriduș în plină mișcare.
  5. Urâțica, împărăteasa pagodelor. Aduce ecouri ale exoticei culturi chinezești.
  6. Grădina fermecată. Reprezintă culminația sărbătorească a întregii lucrări. 

Tablourile se succed în mișcări variate, uneori contrastante, într-un crescendo vibrant ce culminează cu finalul apoteotic, energic și multicolor, ca o demonstrație fulminantă a strălucitoarei orchestre raveliene.

 

Caprice roumain pour violon et orchestre de George Enescu (1881-1955) datează din anul 1949 (începuse să lucreze la el încă din 1925!). Lucrarea a fost lăsată în uitare de maestru, a stat câteva decenii, abandonată, pentru ca să fie apoi finalizată de compozitorul Cornel Țăranu. 

Un unison zguduitor (Ben moderato) cu linii responsoriale tânguitoare precede apariția violinei soliste, în arpegii micșorate. Plânsul e totuși reținut, cu izbucniri deznădăjduite și calmări imediate. Pe acest fond disperat, din depărtări se ivește taraful ce stârnește pofta de joc. Pe baza unui pizzicato, vioara îngână motive din tema plângătoare, care acum s-a transformat în cântec de dans. Fluxul se îndreaptă, tărăgănat, spre o țintă neclară. Declamația patetică a viorii curge pe capete de teme cu caracter modal. 

Incitantă și captivantă prin ciudățenie, urmează o mișcare legănată, punctată în ritm de horă, (partea a II-a, Tempo di hora), ritm pe care vioara îl susține cu melodia ei tipic țărănească. O a treia mișcare (partea a III-a, Lento) anunță, printr-un semnal doinit, o plângere de alean și jale susținută de un ison ca de țambal, cu izbucniri și liniștiri succesive. Rostirea liberă dă acestei muzici de atmosferă un caracter rapsodic, cu preponderență liric, nostalgic. 

Finalul Allegro molto vivace este energic, încărcat de forță. El încununează această lucrare cu o imaginară scenă de joc frenetic, recapitulând în goană, stările și mișcările parcurse în întreaga piesă. Această mișcare a fost reconstituit în proporție de 90 % de către compozitorul Cornel Țăranu din cele două teme rămase de la Enescu, primind o formă între rondo și lied strofic. Formal este cea mai organizată, iar  din punct de vedere violonistic el are un aspect de moto perpetuo, la orchestră apărând elemente ostinato.

Întreaga desfășurare ne sugerează o spectaculoasă încercare a principiului heterofonic, care s-a cristalizat în operele de maturitate deplină a geniului enescian. 

Simfonia a V-a în do minor de Beethoven (1770-1827) a cunoscut o perioadă de elaborare deosebit de lungă: o gestație de un deceniu a precedat compunerea propriu-zisă, care și ea a durat trei ani.

Dacă vom cerceta cartea lui J.J. Nattiez intitulată Fondements d´une sémiologie de la musique, e destul să aflăm cum caracterizează  muzicologul această tonalitate, pentru a ne plasa cu ușurință în lumea simfoniei beethoveniene: do minor este considerată o tonalitate sumbră, dramatică, violentă, de un caracter neliniștitor, obscură și tristă, cu potențial de tandrețe și plângere. 

Ce s-ar mai putea spune, oare, nou, despre a cincea dintre cele nouă capodopere simfonice lăsate de titanul de la Bonn? Ce semnificații n-au fost încă descifrate și discutate îndelung? Ce impresii poate produce această muzică asupra unui cetățean al lumii din secolul XXI? Poate s-ar cuveni să acceptăm ideea că marele artist a cuprins aici cea mai zguduitoare imagine a lumii din vremea sa și dintotdeauna. S-au spus și s-au scris nenumărate observații pertinente despre destinul care bate la ușă – după cum atestă martorii că însuși compozitorul susținea. Muzica are caracter de confruntare. Opoziții brutale, încleștări războinice sunt urmate de acalmii și înseninări episodice.

Cam în acești termeni se desfășoară acțiunea primei părți, un  Allegro con brio. „Lovitura de ciocan a destinului”, cele patru sunete ca motiv generator și totodată ciclic, dat fiind că traversează simfonia, mai fuseseră întâlnite în piese de Haydn, Mozart și alți contemporani ai lor, mai târziu la Schubert și chiar în alte compoziții beethoveniene, dar impactul motivului din simfonia a cincea a străbătut timpul și spațiul, devenind un simbol sonor planetar. Partea a doua, Andante con moto, în La bemol major, are caracter solemn, în ritm de marș lent, și constă din patru variațiuni duble plus coda. E o muzică meditativă, care pare a spune că lupta cu destinul nu ne va doborî. Partea a treia e un Scherzo, allegro în do minor, care perpetuează atmosfera de neliniște și chiar de îngrijorare, contracarată, însă, de episodul median Trio, în Do major, un fugato plin de umor și energie pozitivă. Revenirea la episodul inițial aduce o întărire a sentimentului victoriei, al triumfului asupra adversităților. Furtunos și exultant, în finalul Allegro al simfoniei, se afirmă acum tema victoriei definitive, îndelung statornicite. Atmosfera festivă culminează cu mișcarea în Presto-Stretta, în plină strălucire, declanșând sentimentul de victorie, iar odată cu el, mărturia faptului că maestrul e încă departe de a fi obosit.  

Articol realizat de Lavinia Coman