For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ce ascultăm pe 9 septembrie la Sala Palatului – George Enescu Festival

Ce ascultăm pe 9 septembrie la Sala Palatului

ORCHESTRA FILARMONICĂ DIN LONDRA

EDWARD GARDNER dirijor

NICOLAS ALTSTAEDT violoncel

Richard Wagner Uvertura operei Tannhäuser

George Enescu Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră op. 8

Assez Lent – Majestueux

Jean Sibelius Simfonia a II-a în Re major op. 43

  1. Allegretto – 2. Tempo andante, ma rubato – 3. Vivacissimo – 4. Finale. Allegro moderato

Legenda spune că Richard Wagner (1813-1883), pe patul de moarte, ar fi mărturisit că încă datorează lumii un bun Tannhäuser, în ciuda celor trei versiuni ale acestei opere ce văzuseră luminile rampei. Siguranța de care compozitorul a dat dovadă aproape de fiecare dată în conceperea marilor sale drame muzicale nu s-a manifestat și în cazul acestui opus, a cărui premieră Wagner a dirijat-o în anul 1845 la Opera din Dresda. Faptul că această dramă, ce combina elemente din două legende medievale, nu s-a bucurat de succesul sperat l-a convins pe compozitor că sunt necesare modificări, astfel că o a doua versiune a fost prezentată în 1861 la Paris. Pentru a face pe plac publicului francez, obișnuit cu momente de balet în operă, Wagner a decis să introducă și un asemenea număr, doar că nu în Actul al II-lea, așa cum cerea tradiția, ci în Actul I, neținând seama de acea parte a publicului care obișnuia să intre în sală abia la Actul al II-lea, după ce luase cina. Ajunși la spectacol cu întârziere și dându-și seama că balerinii nu vor mai apărea în timpul rămas până la final, parizienii au provocat o adevărată revoltă, astfel că opera a trebuit să fie întreruptă de mai multe ori. După trei asemenea reprezentații, Wagner și-a retras opera de pe afișe. 

Cea de-a treia revizuire a partiturii a fost operată înainte de premiera vieneză, din 1875. Cea mai importantă modificare a fost adusă uverturii, care nu se mai încheia cu un acord final, ci era legată de muzica Actului I, ceea ce o făcea improprie pentru a fi prezentată în concert, așa cum Wagner de fapt și-ar fi dorit. Din acest motiv, în programele de concert, este folosită versiunea din 1845 a uverturii, așa numita Dresdner Fassung (ediția de la Dresda).

Potrivit tradiției, Uvertura cuprinde cele mai importante teme și leitmotive din operă, prezentând un rezumat al lucrării în ansamblu. Partitura se deschide cu tema pelerinilor din actul 3, scena 1. Ei i se opune muzica învăluitoare a ținutului Venerei, Venusberg (act 1, scena 1). Acestea sunt temele principale ale uverturii și ele condensează ideea de bază a operei în general: opoziția dintre spiritualitate și senzualitate. În jurul acestor teme se grupează celelalte leitmotive ale operei – mai puține numeric decât în operele de maturitate ale lui Wagner.

Uvertura a fost interpretată pentru prima oară în concert de Orchestra Gewandhaus din Leipzig, sub conducerea lui Felix Mendelsssohn-Bartholdy, în februarie 1846.

Deși a fost unul dintre cei mai apreciați violoniști virtuozi ai epocii sale, George Enescu (1881-1955) nu a compus nicio lucrare menită a-i pune în valoare calitățile solistice. Capriciul român și Simfonia concertantă, gândite pentru vioara acompaniată de ansamblu, au rămas din păcate neterminate. Singura lucrare pentru solist și orchestră i-a dedicat-o violoncelului, scriind la Paris, în anul 1901 Simfonia concertantă op.8, în aceeași perioadă cu mult mai celebrele Rapsodii. Partitura a fost interpretată abia 8 ani mai târziu la Sala Gaveau, de către violoncelistul căruia i-a fost dedicată, Joseph Salmon, cu Enescu la pupitrul dirijoral. Din păcate, prima audiție a fost primită cu ostilitate, lucru ce trebuie să-l fi marcat în mod deosebit pe tânărul compozitor, care își pierduse mama cu mai puțin de două săptămâni înaintea evenimentului. Partitura a fost publicată abia în anul 1938. Titlul de Simfonie concertantă duce cu gândul la accepțiunea clasică a termenului, derivată din concerto-ul grosso baroc – în care instrumentul/instrumentele solist/e dialoghează cu ansamblul, de pe poziții egale. Însă Enescu a dat o altă interpretare conceptului de „simfonie concertantă”, și anume aceea de desfășurare muzicală cvasi-simfonică, cu o dezvoltare tematică extinsă și nu s-a referit la genul concertului, a cărui scriitură pune în evidență virtuozitatea solistului.

În cea de-a doua parte a anului 1900, baronul Carpelan îi scria lui Jean Sibelius (1865-1957): „Stați acasă de ceva vreme, domnule Sibelius, a venit timpul să călătoriți. Ați petrecut ultima toamnă și iarnă în Italia, o țară în care se învață cantabilitatea, echilibrul și armonia, plasticitatea și simetria liniilor, o țară unde totul este frumos – chiar și urâtul. Amintiți-vă ce a însemnat Italia pentru dezvoltarea lui Ceaikovski și a lui Richard Strauss”. Semnatarul scrisorii nu avea posibilitatea de a suporta financiar șederea lui Sibelius în Italia, însă a reușit să găsească un mecena pentru compozitorul finlandez. După două luni pe care le-a petrecut la Berlin, Sibelius ajunge în Italia la sfârșitul lunii ianuarie 1901, închiriază o vilă la munte, lângă Rapallo. Aici schițează melodia ce va deveni tema în re minor a fagotului din partea a doua a Simfoniei nr. 2 op. 43 în Re major. După două luni, la Florența, scrie cea de-a doua temă, în Fa diez major, a aceleiași mișcări. După prima audiție a partiturii, derulată pe 8 martie 1902, Simfonia a fost considerată o emblemă a libertății naționale. Explicația era legată de momentele grele pe care le traversa Marele Ducat al Finlandei în timpul programului de „rusificare” impus de țarul Nicolae al II-lea în anii 1899-1905 și care a condus către o astfel de interpretare. Sibelius, însă, a negat categoric orice intenție programatică și a vorbit despre simfoniile sale în termenii „muzicii absolute”. Însă controversele legate de conotațiile politice ale acestei simfonii continuă să existe și probabil nu vor putea fi niciodată tranșate.

Articol realizat de Monica Isăcescu