For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Christian Badea: Publicul românesc are o disponibilitate, o căldură sufletească – George Enescu Festival

Christian Badea: Publicul românesc are o disponibilitate, o căldură sufletească

Colaborați prima dată cu Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Ungare…

C.B.: Orchestra Radiodifuziunii Ungare din Budapesta este o orchestră bună, care participă în fiecare an la Festivalul Wagner, care are loc în fiecare an în sala lor fantastică de concerte, sala Bartók. Eu nu am lucrat cu ei până acum, am dirijat însă alte orchestre din Budapesta destul de mult, așa că îi cunosc și știu că sunt foarte buni.

Ați ales dumneavoastră Vox Maris?

C.B.: L-am ales eu. A mai fost și propunere de la Mihai Constantinescu. Bineînțeles că în festival, când se ajunge la stabilirea programului, este un fel de give and take, este o discuție care nu poate să fie într-o singură direcție, fiindcă sunt multe orchestre, mulți dirijori și ideea este că toată lumea trebuie să prezinte o piesă de Enescu în program, iar eu am făcut până acum Isis, am făcut Simfonia I-a. Vox Maris mi s-a părut o idee foarte interesantă și îmi pare bine că o facem. Lucrez cu corul Filarmonicii la București, lucrez cu orchestra la Budapesta și le punem împreună la repetiția generală.

 

Alegerea suitei Mandarinul miraculos de Bartók este ca un omagiu adresat ansamblului respectiv ?

C.B.: Nu neapărat. Suita de Bartók am pus-o în program pentru că, în primul rând, este o piesă excepțională care, probabil, nu se face prea mult în România. În orice caz, nu-mi aduc aminte să fi fost în programele Festivalului „Enescu”, dar motivul cel mai important este faptul că Bartók s-a născut în același an cu Enescu și mi s-a părut foarte potrivit să avem o piesă importantă de George Enescu și o piesă foarte importantă de Bela Bartók.

La care se adaugă Uvertura operei Tannhäuser de Wagner…

C.B.: Este o piesă de o anumită varietate, care în același timp se leagă din mai multe motive. Unul dintre ele fiind faptul că Enescu a fost un mare fan a lui Wagner și a promovat Wagner imediat ce putea. El a fost primul care a prezentat Parsifal în momentul când a fost posibil, când a ieșit din restricția impusă de Wagner, deci vorbim de 1915 la București, când a făcut Parsifal. Și tot Enescu a dirijat Lohengrin, în 1921, când s-a deschis Opera Română. Deci, afinitatea lui Enescu pentru muzica lui Wagner este foarte cunoscută. Mi se pare foarte potrivit să începem cu Enescu și să terminăm cu Wagner.

 

V-a ajutat drumul carierei dumneavoastră început ca violonist în relaționarea de mai târziu cu orchestra, în ipostaza de dirijor?

C.B.: Da, bineînțeles. E foarte important ca un dirijor să cunoască instrumentele orchestrei, pe cât posibil, dar cel mai important este să fie familiarizat cu instrumentele de coarde. Faptul că am lucrat cu profesori foarte importanți, am început cu Ștefan Gheorghiu la București, după aceea, cu Henryk Szeryng la Paris și la Geneva, cu Dorothy DeLay la Juilliard, asta înainte ca să trec cam sută la sută la dirijat, a fost de mare, mare ajutor. Deci, în momentul în care lucrezi cu orchestrele și lucrezi cu secția de coarde, știu absolut toate detaliile, știu absolut toate micile probleme tehnice și am și soluțiile, ceea ce e de mare ajutor.

Deci vorbiți și alfabetul tehnic al instrumentelor care reprezintă majoritatea în orchestră.

C.B.: Absolut. Am cântat în toate ipostazele, în spatele orchestrei, am cântat în spatele secției, am cântat ca concertmaistru, am cântat ca solist, am făcut muzică de cameră, le-am făcut pe toate, am fost profesor de vioară la New York, deci am trecut prin toate departamentele, ca să zic așa.

In ultima perioadă, parcă marile cariere sau mai corect, marile nume „se construiesc” destul de mult dincolo de scenă, prin intermediul caselor de discuri, al promotorilor. Până la urmă, adevărul totuși rămâne în această relaționare cu publicul, nu-i așa?

C.B.: Da, absolut. Mai este și o altă problemă. Publicul este un public total diferit în ziua de astăzi. Este un public care vine dintr-o mai puțină cunoștință, mai puțină educație a fenomenului muzicii clasice, ca să mă refer la muzica clasică, dar se întâmplă și în alte domenii ale culturii și relaționează într-un fel mai superficial. Asta este părerea mea. Avem un avantaj în România, un pic misterios, greu de explicat: se zice că românul e născut muzician și poet. E adevărat. Dar, ceea ce am observat eu de când m-am întors în România, deci prima dată când m-am întors după 30 și ceva de ani, era în 2006 și am observat că, bine, nu se întâmplă tot timpul și s-a mai pierdut și la noi, dar în general, publicul românesc are o disponibilitate, o căldură sufletească, o înțelegere care nu are neapărat de-a face cu cunoștințele muzicologice, are de-a face cu disponibilitatea sufletească de a răspunde la muzica bine făcută. Deci, în momentul când pui ceva în scenă și e făcut foarte bine, poți să fii sigur că publicul românesc va răspunde într-un mod cât se poate de entuziast, dar mai ales, într-un mod cât se poate de profund. Și asta este o calitate rară.

Nu poate decât să fie o invitație la adresa celor care urmăresc festivalul sau care urmăresc transmisiunile, să se constituie în acest tip de public, chiar dacă nu este atât de concret dialogul cu interpreții, dar sunt convinsă că totuși, interpreții simt că sunt urmăriți în cel mai frumos sens al cuvântului, sunt ascultați și sunt iubiți și doriți în casele oamenilor și pe scenele de concert de la noi.

C.B.: Bineînțeles, este foarte important, însă și mai importantă este prezența fizică (chiar dacă Sala Palatului e cam mare pentru a avea un contact personal). Vreau să adaug un lucru, faptul că în condițiile actuale, în care avem de-a face cu incertitudinea pandemiei și toate restricțiile, ș.a.m.d., mi se pare un act absolut excepțional și chiar eroic din partea lui Mihai Constantinescu – și nu zic Festivalul „Enescu”, fiindcă festivalul „Enescu”, da, există și este o instituție, însă această instituție se bazează pe munca unei persoane și a echipei sale și Mihai Constantinescu cred că a făcut o treabă absolut ieșită din comun, în condițiile actuale, foarte dificile, să pună împreună festivalul și să jongleze cu toate problemele pe care nimeni nu le știe și n-are nevoie să le știe, însă găsește soluții și rezolvă într-un mod, cât se poate de constructiv. Sunt foarte bucuros că s-a reușit să se pună acest festival pe picioare, sper să nu aibă nici o problemă, să se termine cu bine și să vină lumea la concerte și să se bucure de muzică.

 

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu