For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Cristian Lupeș: De-a lungul timpului, am învățat faptul că o strategie bună permite, în caz de nevoie, o repliere mai rapidă și fără accidente majore – George Enescu Festival

Cristian Lupeș: De-a lungul timpului, am învățat faptul că o strategie bună permite, în caz de nevoie, o repliere mai rapidă și fără accidente majore

Cristian Lupeş – dirijor român, colaborator de lungă durată la organizarea Festivalului „George Enescu”, manager al Filarmonicii de Stat din Sibiu

 

Experiența dumneavoastră îndelungată la Festivalul „George Enescu” s-a acumulat atât pe scenă, cât și în spatele ei. Cum se influențează reciproc organizatorul și dirijorul Cristian Lupeș?

C.L.: Atât eu, cât și cei care mă cunosc de dinainte de a mă cunoaște eu însumi – așadar, toată lumea – confirmă că întotdeauna mi-am dorit să fiu dirijor. De la încercările probabil hilare de a dirija jingle-ul Telejurnalului TVR, la febra musculară pe care o resimțeam după ore în șir de imitat dirijori folosind înregistrări, până la lecturi, compoziții infantile și, desigur, studii doctorale, nu mi-am trădat niciodată acest țel. În momentele în care nu dirijam, „organizam” spectacole multimedia cu ajutorul pick up-ului și al proiectorului pentru diapozitive, iar jucăriile erau aranjate în ordine și erau cel mai fidel public.

Crescând, am observat două tipologii de artiști la doi dirijori pe care îi admir în egală măsură: Herbert von Karajan și Carlos Kleiber. Primul era implicat în toate aspectele organizării și conceperii propriilor concerte, iar al doilea era dedicat exclusiv actului interpretativ. Mie mi se potrivește modelul Karajan.

Dihotomia organizator-artist funcționează ca un mecanism de ceas. Cele două laturi sunt interdependente. Uneori, răceala și calculul organizatorului se aplică unor pasaje muzicale. Alteori, entuziasmul dirijorului dă viață celor mai revoluționare și îndrăznețe proiecte. Fiecare ar putea funcționa și independent, dar ar fi mereu în căutarea perechii sale complementare.

 

Care sunt amintirile cele mai pregnante de până acum de la Festival din ipostaza de spectator, organizator și dirijor?

C.L.: Ca spectator, dincolo de emoția muzicii și a întâlnirii cu cele mai mari nume ale muzicii, m-a emoționat transformarea profundă pe care o are urbanul Bucureștiului timp de o lună. Spațiul dintre Ateneu, Sala Palatului și Sala Radio devine un triunghi cosmic, în care dinamismul pendulării publicului face să nu mai știi cine se mișcă – oamenii sau sala? Fenomenul este halucinant și irezistibil.

Ca organizator, pot spune că datorez mare parte din reușitele mele manageriale „școlii” reprezentate de colaborarea mea cu Festivalul, în calitate de asistent al directorului executiv al Festivalului, domnul Mihai Constantinescu. Munca de organizare mi-a dat șansa să-i întâlnesc pe marii dirijori pe care îi admir: Seiji Ozawa, Valery Gergiev, Zubin Mehta. Desigur, parte din viața de manager cultural are și doza sa de neprevăzut, iar una dintre întâmplările de care îmi aduc aminte zâmbind este momentul în care a trebuit să descarc, alături de domnul Mihai Constantinescu, un avion plin de bagaje aparținând unei orchestre din Israel.

Ca dirijor, Festivalul mi-a oferit ocazia de a dirija lucrări contemporane (și nu numai) de o mare valoare, care m-au bucurat și dezvoltat ca muzician. Îmi aduc aminte de Frenesia lui Detlev Glanert, de concertul de vioară al lui Jorg Widmann pe care l-am cântat cu Michael Barenboim și, desigur, concertul pe care Constantin Basica mi l-a dedicat, alături de orchestra sibiană: Concert pentru dirijor și orchestră.

 

La puțină vreme după ce ați preluat conducerea Filarmonicii de Stat din Sibiu, pandemia ne-a dat tuturor viețile peste cap. În această stare de anormalitate, cum ați reușit să arătați atât de „anormal” de bine?

C.L.: Într-adevăr, perioada pandemiei a însemnat pentru Filarmonica Sibiu depășirea tuturor recordurilor imaginabile: 244 de evenimente, dintre care 60 outdoor. Răspunsul citează dihotomia organizator-dirijor pe care aţi menționat-o anterior.

De la venirea mea la Sibiu, am început să planific activitatea artistică a Filarmonicii pe modelul asimilat în timpul stagiilor mele la orchestre precum Bamberg, Suisse Romande, Orchestre de Chambre de Lausanne, Concertgebow din Amsterdam, sau cea a Radiodifuziunii din Berlin, respectiv o planificare pe termen lung. Am digitalizat rapid modul de lucru și am făcut investiții în scenotehnică, pregătind proiectele nou propuse din planul meu de management. Pandemia ne-a obligat să reorganizăm activitatea artistică, iar adaptarea noastră a fost instantanee deoarece printre primele lucruri pe care le-am implementat odată cu venirea mea la Sibiu a fost reorganizarea și modernizarea structurii logistic-administrative. Atunci când am intrat în carantină, Filarmonica avea server propriu și un mini studio video, ceea ce ne-a permis să fim primii din România care au difuzat un concert online.

De-a lungul timpului, am învățat faptul că o strategie bună permite, în caz de nevoie, o repliere mai rapidă și fără accidente majore. Pentru Filarmonica Sibiu, replierea s-a referit mai degrabă la conținut, decât la strategie. Programele propuse prin proiectul meu de management s-au potrivit perfect contextului pandemiei pentru că vizau spații outdoor ale clădirii (terasele, esplanada), care anterior nu fuseseră folosite.

Mă bucur că am alături de mine o echipă care a înțeles necesitatea efortului și a dat dovadă de rezistență și implicare. Suntem recunoscători publicului și Consiliului Județean Sibiu, Primăriei din Sibiu și celorlalți parteneri din comunitatea sibiană care ne-au susținut în toată această perioadă dificilă. Împreună, am reușit în plină pandemie să facem Filarmonica din Sibiu mai vizibilă și mai relevantă ca niciodată în istoria ei de peste 70 de ani.

 

Ce vă vedeți făcând în 10 ani de acum înainte?

C.L.: Mai mult decât înainte de pandemie, relativitatea lumii in care trăim ne creează mari probleme când suntem puși in situația de a defini propria existență. Dacă am adresa aceeași întrebare celui care cu efort scoate marmura din cariera muntelui poate răspunsul ar fi fost un ideal intangibil precum Brâncuși.

Mi-e greu să mă uit la mine cu distanțarea analistului care topografiază parcursul artistic sau profesional personal. Probabil că munca mea de pietrar generează undeva departe, în afara sferei mele de cunoaștere, un climax sau un punct culminant, dar nu-l voi vedea sau înțelege niciodată.

Interviu realizat de Mihai Cojocaru