For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Cristian Mandeal: Atunci când bagheta este întreruptă de vorbă, orice explicație înseamnă educație – George Enescu Festival

Cristian Mandeal: Atunci când bagheta este întreruptă de vorbă, orice explicație înseamnă educație

După plecarea de la Filarmonica „George Enescu”, în 2009, numele dumneavoastră este cel mai adesea asociat cu Orchestra Română de Tineret. Care sunt motivele implicării de durată în acest proiect?

CM: Am fost de la bun început interesat de acest proiect, întrucât atât mie, cât și inițiatorului și prietenului meu, Marin Cazacu, ne-a fost dragă ideea de a oferi tinerilor din România o educație de orchestră mai specială și de durată, dincolo de ceea ce li se oferă la Conservator, astfel încât la terminarea stagiului să iasă niște muzicieni mai maturi și mai cultivați, pregătiți să intre în orchestrele profesioniste din România, care suferă de o educație precară a cântatului împreună. La bază există o filozofie de construire a acestei orchestre ce constă, pe lângă aspectele tehnice și muzicale, în transmiterea unui set de reguli sociale de comportament care trebuie respectate pentru a te putea simți confortabil în interiorul grupului și a depăși frustrarea pe care mulți muzicieni o încearcă într-un colectiv. A învăța că exprimarea într-un colectiv este un gest de libertate a fost dintotdeauna un principiu foarte important pentru noi.

Se poate spune că după consacrarea ca dirijor, ați cunoscut împreună cu ORT și consacrarea ca pedagog?

CM: Da, oarecum, fiindcă pedagogia am practicat-o dintotdeauna în exercitarea profesiunii de dirijor, care este în primul rând una de îndrumare. Atunci când bagheta este întreruptă de vorbă, orice explicație înseamnă educație. Am încercat să fac acest lucru cu toate orchestrele cu care am colaborat. Poate că asta mi-a atras uneori și antipatii, fiindcă nu e ușor să te lași dăscălit ca artist într-o orchestră. Există, de asemenea, o diferență între dirijorul ocazional și cel permanent. Cel din urmă are o mare responsabilitate în a crește orchestra unde este angajat, urmărind întotdeauna atât raporturile cu orchestra în ansamblul său, cât și cu fiecare individ în parte.

ORT reușește să alimenteze cu profesioniști orchestrele din România, dar nu putem ignora contextul general al deschiderii granițelor și al exodului de forță de muncă de înaltă calificare, vizibil și în domeniul muzical. Cum pot fi tinerii păstrați în țară și cum ar putea fi aduși înapoi cei plecați?

CM: Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de teoretic. În clipa în care statul va asigura condițiile viață și de muncă necesare, atunci cred că tinerii vor fi mai puțin tentați să plece. Cu mulți ani în urmă, în Rusia, de exemplu, Valery Gergiev a reușit în să-l convingă pe Vladimir Putin să asigure condiții similare Occidentului pentru cinci mari orchestre, iar astăzi exodul muzicienilor ruși către Vest este mult mai mic decât în urmă cu douăzeci de ani. Trebuie să se conștientizeze la cel mai înalt nivel politic faptul că valoarea unei țări constă în oamenii de valoare pe care îi avem și că păstrarea lor trebuie făcută prin toate mijloacele materiale și profesionale de care dispunem.         

De la Radu Lupu, care v-a fost prieten încă din adolescență, și până la tinerii talentați de astăzi, ați colaborat cu multe generații de muzicieni. Cum priviți evoluția interpretării muzicale și cum vă raportați la aceasta?

CM: Ca orice alt fenomen, și interpretarea muzicală se găsește în continuă transformare. Estetica se schimbă cam o dată la un sfert de secol, deși tradiția joacă la rândul său un rol important. În ce mă privește, am fost interesat întotdeauna de noi abordări, dar mi-am păstrat și crezul artistic în care am fost educat. Dacă aș compara integrala Bruckner făcută acum 35 de ani cu Filarmonica din Cluj, cu aceea realizată acum 10 ani cu Orchestra The Hallé din Manchester, se poate observa cu ușurință că nu sună deloc la fel.

Într-un interviu acordat anul trecut, afirmați că dirijorii români proeminenți ai noii generații „s-au născut la timpul potrivit”. Care este relația dumneavoastră personală cu istoria?

CM: Este evident faptul că artiștii tineri au astăzi condițiile cele mai favorabile pentru a se dezvolta și că este mai avantajos să ajungi în fața unor orchestre importante la 25 de ani decât 15 ani mai târziu. Despre mine pot să spun că am avut două vieți: una înainte, și a doua după 1990. Mai exact, prima mea ieșire în Occident a avut loc în 1988, a fost cu totul întâmplătoare și i s-a datorat lui Radu Lupu, care m-a invitat să cânt cu el la Milano. După aceea, traiectoria mea s-a schimbat în primul rând după intervenția lui Sergiu Celibidache, cu care am lucrat și care mi-a acordat încrederea sa în întregime, și lui îi datorez probabil întreaga mea carieră ulterioară. Talentul nu este suficient. Întotdeauna ai nevoie de cineva care să-ți deschidă ușa și să te prezinte, abia apoi depinde de fiecare cât de bine sau de rău se va afirma. În mare măsură, atât timpul în care te-ai născut, cât și oamenii pe care îi întâlnești sunt o chestiune de noroc.

Discursul public de astăzi are tot mai mult tendința de a contesta orice formă de autoritate, cât și valorile universale ale culturii. Muzica clasică, în centrul căreia se află un canon repertorial, suferă la rândul său o scădere a relevanței, așa după cum o arată statisticile. Cum vedeți viitorul artei căreia i-ați dedicat întreaga viață?

CM: Cred că ne aflăm în pragul unui sfârșit de civilizație, determinat de o veritabilă revoluție culturală care va schimba lumea mult mai repede decât ne-am fi așteptat. Valorile culturii europene, așa cum le-am cunoscut, sunt înlocuite de altele, îndeosebi tehnologice și din sfera consumului. Mi-e teamă că Europa va ocupa un loc mai puțin important decât în ultima mie de ani, odată cu mutarea centrelor de influență pe alte coordonate geografice. Muzica a anticipat această curbă a evoluției civilizației noastre cu mult timp în urmă, cel puțin de când limbajul componistic s-a atomizat. Părăsirea valorilor și a reperelor împărtășite ale comunicării muzicale a condus la o golire de mesaj a artei. Încerc, totuși, să nu fiu foarte pesimist. Nimeni nu poate anticipa viitorul.

Interviu realizat de Mihai Cojocaru