For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Cu baghetă, fără baghetă – George Enescu Festival

Cu baghetă, fără baghetă

Înfiinţată în 2015, East-West Chamber Orchestra (Orchestra de Cameră Răsăritean-apuseană) are un nume care poate să deruteze, pentru că aminteşte de cel al ansamblului mai vechi şi mai celebru, West-Eastern Divan Orchestra (Orchestra Divanului Apusean-Răsăritean), ale cărui baze au fost puse de Daniel Barenboim şi Edward Said în 1999. Asemănările nu se opresc însă aici, pentru că şi proiectul pornit şi condus de pianistul şi dirijorul Rostislav Krimer are, pe lângă scopurile muzicale fireşti, şi o agendă politic-culturală în calitate de „ambasador al colaborării transnaţionale, păcii şi interacţiunii culturale în Europa şi dincolo de ea”. Având în vedere că baza orchestrei se află la Minsk, într-o ţară cu mari probleme în ce priveşte pacea şi cooperarea internaţională, rămânem cu speranţa că muzicienii vor putea contribui la o schimbare în bine.

Concertul din 21 septembrie, de la Ateneul Român, a început şi s-a încheiat într-o notă familiară, cu muzică de Mozart, respectiv Ceaikovski, în timp ce la mijloc s-au cântat lucrările mai puţin accesibile, compuse de Enescu şi Weinberg. Regia concertelor este rareori luată în consideraţie de public, dar adesea nici de interpreţi. Ieri, am asistat la o decizie de compromis, dacă nu una care nutrea pacea, măcar un armistiţiu între muzicieni şi ascultători: să vii de la început, ca să asculţi o simfonie de Mozart care îţi captează bunăvoinţa, apoi să urmăreşti măcar din curiozitate o versiune pentru vioară şi orchestră a Sonatei a treia pentru pian şi vioară de Enescu, iar după pauză, să tolerezi o simfonie de cameră a unui autor polonez obscur, în aşteptarea superbei Serenade pentru orchestră de coarde de Ceaikovski.

Simfonia nr. 29 de Mozart nu e foarte cunoscută, dar e o bornă importantă în trecerea de la creaţiile din adolescenţă, către cele mature. Din Orchestra de Cameră Răsăritean-Apuseană se declară că fac parte mulţi muzicieni cu experienţă de orchestră, solistică şi camerală de top, iar acest lucru s-a auzit. Părea că ştiu tot timpul ce au de făcut în articulaţie, dinamică şi în stilistica generală a muzicii lui Mozart, şi au cântat într-adevăr cu un sunet potrivit clasicismului timpuriu. Priceperea ansamblului a transmis siguranţă şi linişte în sală, în timp ce dirijorul nu s-a arătat foarte implicat. Spre deosebire de grup, Rostislav Krimer nu a părut foarte confortabil în haina de şef de orchestră şi a avut o gestică limitată, neutră şi inexpresivă, egală pe parcursul întregului concert. A fost una din acele situaţii care te duceau cu gândul la concertele din Festivalul „Enescu” susţinute de orchestre fără dirijor şi care au sunat foarte bine. În acelaşi timp – şi nu doar la Mozart –, îţi dai seama că dirijorul nu e doar un agent de circulaţie şi, câtă vreme respecţi regulile, te descurci foarte bine şi singur. Un dirijor bun influenţează vizibil direcţia interpretării, oricât de bine ar fi pregătiţi cei din faţa sa. Modul de a fraza, de a respira muzical, de a construi ideile muzicale, un elan vital, o amprentă personală, ceva ce trece dincolo de corectitudinea citirii, se activează doar prin efectul prezenţei individualizate a dirijorului. E vorba, desigur, de fenomene evidente, a căror lipsă se simte uneori în absenţa dirijorului, iar alteori în prezenţa sa.

Violonistul francez Nicolas Dautricourt a completat afişul după-amiezei de la Ateneu cu un Enescu bine stăpânit tehnic şi coerent – nu întâmplător deţine Premiul „Georges Enesco”, acordat de SACEM –, dar a intrat frecvent în conflict cu orchestra, din cauza dezechilibrului dinamic. Ne plângem de multe ori de greutatea prea mare a suflătorilor şi de lipsa de transparenţă din orchestrele româneşti, care consideră că a cânta bine înseamnă „repede şi tare”, dar cu aceleaşi „calităţi” se fac remarcate şi multe ansambluri simfonice străine. Cu cât orchestra cânta mai tare, cu atât şi Dautricourt apăsa mai mult pe arcuş, de cele mai multe ori inutil, pentru că se pierdea în masa sonoră a orchestraţiei bogate, semnate de dirijorul şi compozitorul francez Frédéric Chaslin (prezent în sală). Din cauza impreciziei baghetei, multe solouri şi intrări de partidă au sunat decalat la Enescu, dar şi în celelalte piese din program.

După pauză, suflătorii au ieşit de pe scenă, astfel încât East-West Chamber Orchestra s-a bazat exclusiv pe omogenitatea corzilor. Deşi mereu consistent şi puternic, sunetul nu a fost şi întotdeauna convingător. E dificil să scoţi o linie melodică generoasă de Ceaikovski cu trei violoncele şi un contrabas cu o sonoritate prea deschisă pentru a se putea integra. Nepotrivite mi s-au părut şi intervenţiile timpanistului din Simfonia de cameră nr. 2 de Mieczysław Weinberg, un pic exaltat de rolul solistic primit şi care a produs zgomote greu de înţeles (şi de suportat). Altfel, am remarcat seriozitatea generală a interpretării, datorată în mare măsură violonistei de pe scaunul concertmaistrului, o personalitate pregnantă, care a condus fără ezitare întreg programul.

 

Articol realizat de Mihai Cojocaru