For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Despre culori și imagini care construiesc muzica: violonistul Maxim Vengerov – George Enescu Festival

Despre culori și imagini care construiesc muzica: violonistul Maxim Vengerov

Nume clasic pentru elita violonisticii mondiale, Maxim Vengerov reprezintă deja o pagină din istoria recentă a nobilului instrument. Discografia sa, din 1990 și până azi, devine obligatorie dacă dorești să înțelegi ce înseamnă excelența interpretativă la vioară în tot acest interval. În prezent, e adevărat că muzicianul turează motoarele ceva mai puțin mânuind arcușul, fiind preocupat și de dirijat și, mai ales, de latura profesorală.

S-a născut acum 47 de ani la Novosibirsk, acolo unde pedagogul de geniu Zahar Bron a creat formidabila școală care i-a mai dat, în afară de Vengerov, pe Vadim Repin, Daniel Hope sau David Garrett. Ce îi datorează lui Bron, cu care a început să studieze la 10 ani ? Nu pregătire tehnică, la acea vârstă fiind deja un violonist format : îi datorează un psihic de oțel, de învingător. Vengerov spunea, într-un interviu anterior acordat postului Radio România Muzical, că era o mare victorie să ajungi teafăr la capătul unei ore cu Zahar Bron, nu puteai ști niciodată în ce direcție vor evolua lucrurile…

După cursul de măiestrie și recitalul de sâmbătă, 11 septembrie, de la Cluj-Napoca, Vengerov cântă luni, 13 septembrie, de la ora 19.30, Concertul nr. 1 op. 77 în la minor de Dmitri Șostakovici, la Sala Palatului. Parteneri îi vor fi membrii Orchestrei Naționale a Franței și dirijorul român Cristian Măcelaru. Am profitat de ocazia pentru a sta de vorbă, prin telefon, cu faimosul violonist:

Documentându-mă pentru această întâlnire cu dvs. am vizionat din nou, pe Youtube, înregistrarea realizată în timpul unui curs de măiestrie interpretativă în care vă referiți la „Tamburina chinezească”, celebra miniatură a lui Fritz Kreisler, asociindu-i o poveste – ce vă aparține. Și am constatat cât de bine știți să creați un scenariu cu dominantă vizuală pentru o lucrare de muzică instrumentală – în cazul lui Kreisler, dar și al concertelor de Mozart. Înzestrarea pe care o aveți în  această privință mi se pare într-adevăr specială. Scenariile la care ne referim există doar în cazul cursurilor cu studenții sau e un obicei al dvs., un reflex asociat fiecărui opus pe care îl interpretați?

M.V.: Mulțumesc! (în românește) Întâi de toate, sunt foarte fericit să mă întorc la București și să cânt în Festivalul „George Enescu” ! În privința întrebării propriu-zise, imaginile sunt foarte importante în muzică; dar ele nu reprezintă ceea ce îmi închipui eu reflectând în prealabil (în majoritatea cazurilor, nu există nimic prestabilit, pur și simplu apar cât se poate de natural și țin organic de caracterul lucrării de care mă ocup). De exemplu, dacă urmează să cânt Concertul nr. 1 de Dmitri Șostakovici, firește, în acele pasaje furioase, tensionate, îmi vine în minte al doilea Război Mondial; este ceea muzica oglindește în mod subînțeles. Dar creația lui Șostakovici transcende trimiterile vizuale. Extinzând discuția, există și cazuri precum Beethoven, spre exemplu, al cărui stil impune să gândești cu un plus de atenție întreaga problematică a coloristicii, a paletei timbrale. Îți cere să reflectezi asupra armoniilor, asupra structurilor și texturilor lui. La Brahms, pe de altă parte, dominanta este cea arhitecturală, verticala, în cazul său, fiind extrem de importantă, ca și modul în care muzica cere să fie construită – o caracteristică a spațiului german, în general.

Dacă dimpotrivă, urmează să interpretez Ravel ori Debussy, imaginile pe care le asociezi sunt, bineînțeles, din sfera coloristicii vizuale, amintind de pânzele lui Monet, Renoir, de toți acești minunați pictori francezi. Și așa mai departe, așadar, e ceva ce ține de impulsul și inspirația de moment, nu e premeditat.

Pe de altă parte, atunci când susțin cursuri, imaginile sunt de mare ajutor pentru muzicienii cu care lucrez, uneori fiind mult mai eficiente decât aprofundarea aspectelor strict tehnice. Întotdeauna creionez o paralelă de felul analogiilor, între lumea problematicii aplicat violonistice și muzica pe care o pregătim. De exemplu, dacă trebuie să vorbesc despre mâna dreaptă, despre așezarea arcușului pe coardă cât mai lin cu putință, nu voi folosi cuvântul „lin”, ci voi propune să ne imaginăm cum aterizează avionul pe pista de aeroport. Îți dorești o aterizare dură? Firește, ții să ai parte de una care nu se simte. Același lucru e necesar și la aducerea în contact a arcușului cu corzile. Astfel funcționează reprezentarea vizuală, în cazul meu.

Referindu-ne la Concertul nr. 1 op. 77, dar și la lucrările camerale ale lui Șostakovici ce implică vioara, putem avansa ideea că muzicianul rus a redefinit ceva esențial în perspectiva asupra scriiturii violonistice, asupra potențialului expresiv al instrumentului, în general?

M.V.: Șostakovici a fost considerat încă din timpul vieții drept un clasic în toată puterea cuvântului, cu nimic mai prejos lui Beethoven, și și-a consolidat ulterior acest statut. Când muzica lui era cântată la mijlocul secolului XX în capitala Franței, criticii l-au privit ca fiind reîncarnarea Titanului de la Bonn; și comparația își găsea perfect argumentarea, elementul arhitectonic și forța expresivă a simfoniilor lui Șostakovici te trimit cu gândul la Beethoven adus la un alt nivel, într-o o nouă dimensiune, modernă, a ideii de simfonism beethovenian. Dacă ne referim la Concertul său nr. 1 pentru vioară,  vorbim despre o lucrare uimitoare – și am în vedere formele contrastante ale mișcărilor sale. Prima e precum o meditație ce te poartă într-adevăr în plină Nocturnă, o Nocturnă a temerilor cosmice – ai perspectiva cuiva aflat într-o navetă spațială. Cunoști culori de sunet nemaiîntâlnite la vreun alt compozitor de până la el, din perspectiva concertelor pentru vioară. Partea a doua vine cu un scherzo emblematic pentru spiritul secolului XX, cu caracterul său agresiv, alienat, sarcastic, vioara devenind aici cu mult mai mult decât un simplu instrument cu coarde – se transformă într-un mijloc de expresie de o forță extraordinară în mâinile compozitorului.  Cea de-a treia mișcare se plasează în topul capodoperelor secolului XX, un adevărat Everest. Britten a spus despre acest concert că este una dintre marile realizări ale repertoriului violonistic din toate epocile și da, sunt de acord cu el. Passacaglia include atât de multe straturi suprapuse ale textului muzical, există atâta profunzime acolo! Este o partitură cu adevărat unică. Noi, violoniștii, suntem foarte norocoși că avem un asemenea concert fenomenal în repertoriul nostru.

Aveți un top personal al celor mai bune cinci concerte pentru vioară și orchestră de secol XX? Și dacă da, este acesta dominat de opusurile rusești?

M.V.: Sigur, opusuri rusești ar fi cel puțin două: Concertul nr. 1 de Șostakovici, deși îmi place foarte mult și al doilea; dar, dacă ar fi să aleg între ele, îl prefer pe primul datorită Passacagliei. În top ar mai fi și Concertul nr. 1 de Serghei Prokofiev, una dintre cele mai pline de culoare și mai strălucitoare lucrări scrise vreodată pentru vioară. Apoi aș mai include în top Concertul nr. 2 de Béla Bartók, o partitură fantastică; ar mai fi Concertul în Re de Igor Stravinsky (pe care îl prețuiesc foarte mult, l-am și înregistrat sub bagheta lui Rostropovici) și, bineînțeles, Alfred Schnittke trebuie să facă parte din această selecție; fără a mai vorbi, bineînțeles, despre Concertul pentru vioară al lui Alban Berg, un opus fantastic. Cea mai mare dezamăgire a mea este că doi compozitori fenomenali nu au scris concerte pentru vioară și orchestră: aceștia sunt Serghei Rahmaninov și George Enescu.

Dar între lucrările lui Enescu există Capriciul român, pe care l-ați putea interpreta.

M.V.: Da, într-adevăr, acela e, într-un fel, un concert pentru vioară.

Cântați de această dată, la Sala Palatului, împreună cu Orchestra Națională a Franței condusă de Cristian Măcelaru, probabil cel mai bine cotat dirijor român al momentului. Îl cunoașteți, ați mai lucrat cu el până acum?

M.V.: Este un dirijor minunat. Nu am mai lucrat până acum, dar am asistat la concertele dirijate de el la Monte Carlo, în fruntea Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo. Îl consider extrem de înzestrat și abia aștept să colaborăm. Așa cum mă bucură mult reîntâlnirea cu publicul de la București, pentru că auditoriul de acolo este unul cu totul special între preferințele mele când vine vorba de întregul fost bloc comunist.

De ce spuneți asta?

M.V.: Aveți o formidabilă tradiție a muzicii clasice – și acum nu mă refer doar la Festival, care rămâne unic, creat acum mulți ani în memoria și onoarea lui Enescu, a legendarului Enescu! Pentru mine personal, Enescu este unul dintre marii idoli, alături de Rahmaninov. A fost unul dintre cei mai mari violoniști, un excelent pianist, de asemenea dirijor, compozitor, profesor… nu cred că există mulți muzicieni care să îl egaleze. A fost unic și în viața sa nu foarte lungă a realizat atât de multe. Așa cum am mai spus, îmi pare tare rău că nu a scris un concert pentru vioară și orchestră. Aș fi fost foarte fericit dacă ar fi făcut-o. Însă a compus sonate minunate pentru vioară – iar din programul recitalului meu de la Cluj face parte cea de-a doua, care este una dintre paginile mele enesciene favorite.

Interviu realizat de Ștefan Costache