For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Din altă lume…. – George Enescu Festival

Din altă lume….

Va fi o cronică scurtă, de fapt, mai mult un comentariu de suprafață, căci niciodată nu am fost mai convinsă că, despre muzică nu se poate vorbi decât prin muzică. Poți încerca să vorbești despre mezzosoprana Joyce DiDonato dar, că să înțelegi ce înseamnă fenomenul Joyce DiDonato, trebuie să ajungi în sala de operă sau în cea de concert și să trăiești emoția și încântarea unei întâlniri cu un artist… nu găsesc cuvântul potrivit să exprime ceea ce simt așa că, trebuie să mă mulțumesc cu adjectivul DESĂVÂRȘIT. De mulți ani îi urmăresc cariera. Am văzut-o și am ascultat-o în Cavalerul Rozelor, în Fata Vestului sălbatic, în cenușăresele lui Rossini și Massenet, în Norma… și recent în fantasticul spectacol Agrippina de la MET. Fiecare apariție a fost strălucitoare – din nou cuvântul mi se pare prea slab – căci Joyce DiDonato excelează în toate Am urmărit-o predând cursuri de măiestrie, vorbind despre muzică, încercând să explice esența unui rol și cele mai importante repere care să permită abordarea unei partituri, în întregul, splendoarea și profunzimea ei. Am fost mereu uimită și impresionată de naturalețea cu care vorbește, aparența de lipsă de efort cu care cântă, capacitatea uluitoare de a fi, de fiecare dată, muzical și scenic, personajul pe care îl interpretează. Așa s-a întâmplat și în recitalul ei de la București. De mult timp, muzica barocă face parte din repertoriul interpretei. Și – ca de fapt toate celelalte stiluri muzicale din cele mai diverse epoci – i se potrivește ca o mănușă. Din punct de vedere tehnic, partitura nu îi ridică nicio problemă. Iar ca interpretare… Aproape incredibilă capacitatea artistei de a trece, de la o clipă la alta, sincer și convingător, de la o stare  sufletească la alta, de la un personaj la altul, de la o situație extremă la o alta, de semn cu totul opus. Faptul că a lucrat nenumărate spectacole cu cei mai mari regizori ai scenei lirice contemporane i-a permis cântăreței să își șlefuiască și să își rafineze gesturile; limbajul trupului, mimica, tot ceea ce se vede este în cea mai deplină armonie cu ceea ce se aude. Nu pot alege acum un punct culminant al recitalului căci totul, absolut totul, de la dialogul discret dar splendid dintre voce și theorbă din cântecul lui John Dowland la marile și spectaculoasele arii din operele lui Haendel, a fost încântător și copleșitor. Ansamblul „Il pomo d’oro” este alcătuit numai din muzicieni de mare clasă, specializați în muzica veche, cântând pe instrumente de epocă. Sonoritățile corzilor de maț, cele ale vechilor instrumente de suflat, spectaculosul și delicatețea theorbei ca și contrabasul cu cinci corzi care nu se sfiește să joace, atunci când este nevoie, și rolul unui instrument de percuție, au creat, și sonor și vizual, atmosfera în care pagini muzicale scrise în urmă cu peste 400 de ani să-și poată dezvălui întreaga frumusețe. Energia muzicii baroce este inepuizabilă. Cândva, într-un interviu, contratenorul Paul Estwood îmi concentra în câteva cuvinte acest miracol: muzica barocă se aseamănă cu valurile mării, în permanentă mișcare. Ele încep să adune discret, în depărtare, energii pe care apoi, când ajung la mal, le sparg puternic și tumultuos după care, întreaga mișcare este reluată mereu și mereu, fără oprire… Aparent simplu dar atât de complicat!

După cântecul lui Dowland – da, revin la acest moment care m-a încântat și m-a impresionat în mod deosebit și, se pare, nu numai pe mine – vecinul din stânga mi-a șoptit la ureche: E din altă lume! Avea dreptate.

Articol realizat de Cristina Sârbu