For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Diversitatea prezentului – Muzica secolului XXI la Sala Radio – George Enescu Festival

Diversitatea prezentului – Muzica secolului XXI la Sala Radio

Programul prezentat a fost unul variat stilistic, după cum este obiceiul acestei serii de concerte, Muzica secolului XXI. Orchestra a avut un parcurs expresiv, convingător, condusă de un dirijor extrem de discret. De menționat din capul locului numărul mai ridicat de persoane în public (dublu față de ziua precedentă): iată ce înseamnă prezența unui interpret renumit ca violonista Patricia Kopatchinskaja, primită cu mare căldură și entuziasm.

 

Cuceritor în pofida simplității – poate prin încununarea acesteia cu o directețe a exprimării, Concertul pentru pian și orchestră, de germanul Martin Torp, împletește unitar tonalismul, modalismul și pentatonia inspirată de gamelanul indonezian. Se deschide puternic în acordurile bine înfipte ale pianului. Odată încheiată această demonstrație a zicalei primele impresii contează, în urma unei ,,strângeri de mână” categorice se îndreaptă spre ape mai liniștite, ce se întremează într-o melodie a orchestrei, cu puternic caracter tematic, pe care mi-aș fi dorit să o reîntâlnesc pe parcursul lucrării… Tema modal-minoră, curată, categorică, are spiritul unui statement (a unei afirmații, a unui crez), însă energia pe care pare că o pune în mișcare ,,se pierde pe drum”. Rolurile se inversează: orchestra în prim-plan și pianul drept suport în continuă mișcare, ce redevine apoi personaj principal. Într-un moment neașteptat își îndreaptă atenția spre tehnicile extinse, moderne, prin cântarea direct pe corzile pianului preț de o clipă atmosferică, de sclipiri pointiliste, cu un singur accent percutant. Nu m-a convins de necesitatea sau rolul acestei mici intervenții. Pasajul e încadrat de pianul solo ale cărui învolburări se diminuează într-un gest ce urcă și coboară pe o scară muzicală pentatonică, inspirată de muzica de gamelan (orchestra indoneziană formată prioritar din instrumente de percuție, melodice dar și ritmice), desigur adaptată sistemului vestic de acordaj, cel temperat. Cadența pianistică acoperă suprafața claviaturii în forță. Cu un ethos gânditor, pianul deschide cea de-a doua parte în sonorități modale, unde melodia rarefiată, spațializată intervalic, pășește larg și în ritm regulat peste un motiv ostinat în registrul mediu. Orchestra susține delicat însă cu un impact sonor fantastic, simplu dar de mare efect: flajeoletele corzilor creează, prin presiunea superficială, senzația unui suflu parcă venit din altă parte (impresia e de procesare electronică), ca o respirație dar și ca șuierul fluctuant al unui vânt domol dar aproape constant; acesta va lăsa loc unui discret pizzicato al corzilor. Muzica își pierde din pregnanță, părând poate mai potrivită ca muzică însoțitoare, așadar în tandem cu alt mijloc artistic, precum un film despre natură. Au fost într-adevăr momente în care mi-am dat seama după câteva minute că îmi ,,zburase” gândul în altă parte. E asta neapărat un defect al unei muzici, sau o critică adusă ei? Nu cred, cel puțin nu în cazul de față. Este necesar ca și această dimensiune să fie prezentă și e îmbucurător să coexiste atâtea direcții și abordări stilistic-expresive diferite. Aici am găsit o muzică îndeajuns de coerentă, cu feeling, tonalismul nu ca amalgam de clișee ci o unealtă pentru a exprima niște stări. Nu este, așadar, nici imitată, nici originală, însă îmi pare că are îndeajuns caracter pentru a sta în picioare pe scenă. Deși compozitorul simte bine materialul, cred că un pasaj-două merită să beneficieze de o dezvoltare mai detaliată, pentru a le împlini potențialul cinetic-expresiv. A treia parte aduce împreună forța, delicatul profil melodic de gamelan și cadențele tumultoase ale pianului; apare și un neașteptat moment mai jazzistic, dar firesc așezat. Interpretarea expresivă a avut parte și de hibe tehnice – am avut impresia unor decalaje ritmice, în care pianul părea că merge puțin înaintea orchestrei, însă per total a sunat foarte bine. Pentru bis, pianistul a prezentat o frumoasă interpretare a Gnossiennei no. 3, de Erik Satie. Suita captivantă (totodată extrem de populară și omniprezentă – ca fundal cinematic, printre altele) din care face parte această miniatură a fost inspirată de muzica tradițională românească, ale cărei elemente doinite se reliefează pregnant și care nu au întotdeauna parte de o interpretare care să le redea acel suflu specific; poate originile românești ale pianistului și-au spus aici cuvântul.

 

Cea de-a doua lucrare, Concert pentru vioară, live electronics și orchestră, de Fred Popovici, a prezentat un limbaj mult mai astringent – mărturisesc că aveam emoții privind receptarea de către public, acest soi de expresie muzicală fiind deseori mai ,,indigestă” pentru mulți ascultători, dar iată că o muzică nu doar alcătuită cu măsură dar și aflată în mâinile unui interpret atât de charismatic, de convingător prin trăirea care nu-i neglijează nicio celulă a corpului, poate fi primită cu entuziasm și apreciere. Muzica s-a desfășurat într-un plan al himerelor, al halucinației, al iluziilor care scapă printre degete, dar a fost totodată plină de viață. Orchestra a țesut texturi ale incertitudinii – când îți îndreptai atenția asupra vreunui sunet, acesta dispărea. Cu gestualitatea și textura sonoră drept elemente principale (sau chiar exclusive), discursul spontan a părut rupt dintr-un alt plan al existenței, unul inaccesibil în mod direct simțurilor umane, ci mai degrabă ca vreun fenomen fizic microscopic. Totodată, traseul discontinuu al viorii a fost încărcat de un soi de jelire umană, în prima parte, și de căutări întrebător-curioase în cea de a doua. Procesarea electronică a îmbogățit materia sonoră dar și spațiul emanat de aceasta, într-o manieră discretă. Ecouri, distorsionări, halouri sonice, oglindiri deformate, toate au participat în lumea iluziei. Discontinuitatea… continuă a fost unicul tip de expresie pe toată durata piesei; poate uneori se simțea nevoia de concret, de contactul cu pământul, cu tangibililul, dar poate asta ar fi trădat realitatea acestei lumi stranii. Violonista desculță a fost captivantul medium. Înainte de a risca să se instaureze monotonia, drumul s-a încheiat – la timpul potrivit. Entuziasmul sălii a generat și un bis: o cadență violonistică din același concert. Muzica este uneori experiență iar lumea sunetelor merită explorată în marea varietate de întrupări – așa cum lumea vizuală devine artă în atâtea înfățișări complet diferite, poate fi statică (pictură), dinamică (film), să țină de temporal sau de spațial, la fel și muzica există dincolo de melodie.

 

Passages pentru orchestră, de Gabriel Iranyi, operează cu straturi disonante-cromatice alcătuite și redate cu mare rafinament; croite cu atenție la detaliu ele redau forme și spiralări în continuă transformare. Orchestrația, densitățile, tensiunile, texturile, sunt conduse cu desăvârșită măsură; pare că nicio notă, niciun gest nu este în plus sau în minus. Atmosfera aproape apăsător-angoasantă poate fi parțial ușurată prin fascinația pentru tactilul și grafismul născute de sunet în imaginar. La final materia urcă lent în acut, din ce în ce mai sus, subțiată până la non-existență. Forma e împlinită în așa impecabilă manieră încât nu sunt multe de zis pentru a zice, simplu, da – nimic de adăugat. În liniștea ce îi urmează, parcă te distanțezi și vezi forma în întregul ei: e ca o aripă, sau ca un singur gest al unei pensule groase de caligrafie japoneză ori chineză, unde gestul în sine conține semnificații.

 

În fine, Furioso pentru orchestră, de Peter Ruzicka, se prezintă energic, dinamic, după cum sugerează și titlul. Cu o puternică prezență ritmică redă acel ethos de suspans alert, nu departe de vreo scenă de urmărire dintr-un thriller, dar cu o scriitură mai rafinată, bineînțeles. Timpanii și toba mare lovesc puternic și aduc acele accente care intensifică sentimentul captivant al discursului. Corzile grave urcă ritmic, cu rapiditate, în profiluri cromatice – suflătorii răspund. Permanent există acest dialog între diferitele grupuri orchestrale, ca un zig-zag întrerupt ce ajunge pe spiralate scări amețitoare la dramatismul apoteotic al viorilor în acut ce par a atinge pragul disperării – aceasta ar fi emoția redată, însă scriitura este una calculată, mișcarea în unison fiind precisă, tăioasă. Percuția punctează tot mai frecvent în această acumulare. La un moment dat se termină… fără vreun semnal, însă concomitent cu o bătaie de timpan. Efectul este interesant: relația dintre acea claustrofobă acumulare și liniște care, într-un fel, devine parte din piesă. Scrisă iscusit, Furioso conține o densitate mare de energie; compactă, cere pentru sine o durată scurtă din timpul obiectiv – durează doar câteva minute.

 

Poate cel mai divers concert din această serie – apreciez preocuparea pentru reprezentarea direcțiilor estetice care coexistă pașnic în prezent.

 

Articol realizat de Irina Vesa