For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Dmitri Sitcovetsky: Enescu, un mare compozitor, un violonist fenomenal, un mare profesor și un mare dirijor al timpului său – George Enescu Festival

Dmitri Sitcovetsky: Enescu, un mare compozitor, un violonist fenomenal, un mare profesor și un mare dirijor al timpului său

Domnule Sitkovetsky, prin felul în care v-ați regăsit ritmul în perioada pandemiei, sunteți dovada vie că muzica trebuie și poate să meargă mai departe și mă gândesc în primul rând la soluțiile virtuale pe care le-ați găsit, incluzând Opus Coronavirus și Preludiile Bukovina.

D.S.: Există o sugestivă expresie englezească: „Necesitatea e mama invenției”, iar în perioada în care și eu, atât de obișnuit să mă aflu în turnee, am fost, ca fiecare, nevoit să rămân acasă, și realitatea de fiecare zi s-a schimbat complet. Nimeni nu știa cât avea să dureze și iată că, după un an și jumătate, încă ne afectează. Eu mă număr printre fericiții care au reînceput să revină pe scene destul de devreme și am fost de două ori deja, din primăvară, în România. Dar din martie 2020 a trebuit să îmi canalizez energia, concentrarea și interesul spre unul dintre hobbi-urile mele și am realizat multe transcripții muzicale. Aveam computerul acasă și am progresat mult într-o direcție pe care o cam lăsasem pe ultimul loc. Și când s-a ivit timpul, am început cu Bukovina Songs pentru pian, lucrarea lui Lukas Desyatnikov, pe care le aveam de mai mulți ani pe masa de lucru. În plus, am descoperit social media pe care, înainte fiind mai mult plecat, le ignorasem. Ca fiecare, postam fotografii sau mici texte pentru a rămâne în legătură cu prietenii mei, dar nu am fost niciodată prea activ. Însă în noile circumstanțe, aflându-ne la distanță, am găsit util să îmi reactivez rețeaua de prieteni muzicali – și mă refer mai ales la orchestra de cameră European Strings, răspândiți de la Moscova la Seattle și în toată Europa. Am redevenit foarte apropiați și activi muzical, așa că am învățat să realizez video-show-uri la distanță, tip interviu. În 8-9 luni am produs 15-20 de asemenea video-producții, și, cu ajutorul unui specialist IT, le-am postat online. Cred că a fost un lucru bun, pentru că mulți dintre muzicieni nu-și găseau ritmul în acest an și jumătate, mai ales dintre cei tineri, așa cum s-a întâmplat și cu fiica mea, care la 30 de ani are o impresionantă carieră în operă. În ce mă privește, mai trecusem prin vremuri grele pentru că, plecând din Rusia la 23 de ani, a durat până am reușit să mă reapuc de cântat. Așa că eu eram pregătit psihologic pentru a nu intra în depresie și a mă reinventa. Eu am fost norocos!

Cum vă gândiți să folosiți această experiență ? Această formă de comunicare hibrid, multimedia, va rămâne ca o jucărie pentru dvs.? Sau o veți utiliza în continuare, pentru că, de pildă acum când vorbim, înainte de Festival, vă aflați în Hong Kong , deci tot la distanță ?

D.S.: E un mijloc util de acum înainte și l-am folosit la fel și în primăvară, înainte de a ajunge fizic la București, ca președinte al secțiunii de vioară a Concursului Internațional „George Enescu”. Tot atunci am cântat în recital, pe scena Ateneului Român, sonatele pentru vioară și pian de Brahms, alături de un scherzo din sonata „Frei aber einsam”. Și era un bun început pentru revenirea la turnee și la concertele cu public în săli. Au fost minunate cele 9 zile de competiție și de întâlnire cu tinerii instrumentiști aflați la București, alături de minunații organizatori coordonați de Mihai Constantinescu. Ei sunt cei care au găsit până la urmă formula pentru ca acest concurs, programat pentru septembrie 2020, să nu fie întrerupt, depășind toate obstacolele. Folosind înregistrări și rețelele sociale, tinerii s-au aflat în concurs și și-au păstrat interesul pentru competiție. Ei m-au făcut să mă simt atât de bine-primit și, în același timp, în siguranță. Astfel că pentru mine, Bucureștiul a devenit punctul din care viața de concert și competiție revenea la normal. Am fost între timp la Ljubliana, la Hong Kong și sigur că, pentru mine, acum, cele mai importante sunt concertele live. Dacă totuși, situația pandemică ne va face să amânăm concerte, cum s-a întâmplat cu unul de mare importanță programat în Israel, avem abilități pentru a ne adapta, dar, încă o data, esențială pentru muzică este arta comunicării neintermediate, e prezența concomitentă în sală a publicului și a artiștilor, pe care nu o poate înlocui nimic. Dar ce a fost totuși interesant în timpul pandemiei, deși producția video nu e deloc ușoară și presupune abilități deosebite și multă pregătire, e motivația! Și atitudinea! Cele care îți mențin starea de spirit la un nivel înalt. Și există, în continuare, grupul de prieteni pe care îl am aproape pe rețelele de socializare. Toți te țin la curent cu noutățile și toți încearcă, de la distanță, să fie de ajutor, ca o mare familie. Și poate că asta e lecția pe care am învățat-o în lunile acelea grele: chiar la distanță fiind, avem căi de a fi împreună. Dar dacă e să aleg între un concert live și unul inter-mediat …nici nu încape discuție! Nu există substitut!

Reveniți la București acum nu ca dirijor, cum se întâmpla în 2017, ci împreună cu ORCHESTRA FILARMONICII REGALE DIN LONDRA cu Vasili Petrenco la pupitru, cu Capriciul român pentru vioară și orchestră de George Enescu. În ce fel a fost făcută alegerea sau propunerea aceasta?

D.S.: Eu sunt printre cei ce apreciază și admiră marele impact pe care îl are personalitatea și muzica lui Enescu, un mare compozitor, un violonist fenomenal, un mare profesor și un mare dirijor al timpului său. Venise la Moscova în anii 30 și am cunoscut câțiva dintre cei care își aminteau memorabilele sale interpretări. A fost unul dintre cei mai dăruiți și talentați muzicieni ai secolului 20, fără îndoială. Numele său era adesea pomenit de Yehudi Menuhin pe care l-am cunoscut, cu care am cântat și cu care am făcut înregistrări. Era pentru el muzicianul și profesorul suprem, o personalitate cu totul remarcabilă, iar eu am ajuns în luna mai a acestui an să-i vizitez casa, să văd expoziția permanentă, cu toate tablourile pe care le-a ales chiar Enescu și să simt într-un fel stilul său de viață. Pentru mine, muzica lui Enescu a fost întotdeauna foarte importantă și prima dată i-am interpretat o piesă în anul 2013 sub bagheta lui Cristian Mandeal, într-un proiect care m-a impresionat prin profunzimea abordării dirijorale. Acum, pentru a doua oară in Festivalul „Enescu”, am reînceput să mi-l apropii pe compozitorul Enescu, să-l simt în degete, în minte, în suflet. Enescu e în repertoriul meu dar nu îl cânt cât mi-aș dori de des pentru că muzica lui presupune un dirijor de mare clasă, iar acum Vasili Petrenko e un asemenea mare dirijor. Am repetat împreună, abia aștept să venim în fața publicului și mă bucur mult că de această dată vom fi pe scena Ateneului Român, una dintre sălile mele favorite și care e și sala lui Enescu, în mai multe sensuri. Spiritul său e acolo, arată minunat, acustica e perfectă și mă voi simți chiar acasă. Publicul e excepțional, am mulți prieteni la București, așa că pentru mine e o minunată reîntoarcere într-un loc la care țin foarte mult, un punct de referință pentru mine ca interpret. 

Vorbind despre stilul de interpretare al vechilor lăutari români, pe care Enescu îl transpune admirabil în muzica lui, cum îl simțiți?

D.S.: E foarte interesant! Nu trebuie să fi român pentru a-i pătrunde specificul și vibrația, la fel cum nu trebuie să fi rus pentru a cânta muzica marilor compozitori ruși. Am un foarte bun prieten, violonistul Remus Azoiței, care locuiește ca și mine la Londra și am vrut să îi știu părerea despre interpretarea pe care i-am dat-o lui Enescu. El îi cântă toată creația și e expert în acest domeniu, așa că m-a bucurat mult aprecierea sa față de stilul meu în a-l interpreta. Am fost amândoi de acord că, la un anume nivel, poți înțelege și aborda orice stil. Ca și în cazul marilor actori, poți aborda orice rol, orice partitură. E o chestiune care ține de studiu, de înțelegerea detaliilor. Marea muzică e internațională și, până la urmă, ne aparține tuturor. Afinitatea mea legată de acea zonă a Bucovinei e de înțeles. Îmi place acea regiune pentru că îmi place muzica ei, iar Capriciul român pentru vioară și orchestră pe care ni l-a lăsat Enescu e ceea ce unii ar putea numi muzica lăutarilor, la cel mai înalt nivel. La nivel compozițional, la nivelul unei fantastice cunoașteri a viorii, a putut da incredibile culori și nuanțe neobișnuite, a păstrat astfel valori de patrimoniu, aș putea să spun. 

Găsim mai multe conexiuni subtile în ceea ce spuneți. Muzica lui Enescu a avut parte de completări și transcripții, dvs. ne vorbiți despre preludiile „Bucovina” și nu uităm Variațiunile „Goldberg” și dansurile lui Bach .

D.S.: Muzica exprimă emoții umane. În ce fel, în ce caracter o faci, aduce diferența. Dar un spirit înalt precum cel care vine din regiunea Bucovinei, din toată această zonă bogată cultural, înseamnă o impresionantă tradiție a transmiterii experienței umane. Multe frământări, multe încercări de intrare într-o matcă. Pentru a reuși să le exprimi în muzică trebuie să descoperi și refaci, păstrând totuși originalul, un ceva particular, ceva specific, un tipar mental aparte. Mă bucur că avem ocazia să le interpretăm. A le cânta cu o orchestra engleză ce pare atât de departe de acest spațiu, de România, de Bucovina, pare dificil, dar cred că va merge foarte bine, pentru că orchestra engleză poate adopta cu ușurință stiluri diferite, iar faptul că dirijorul rus nu are ocazia să pătrundă prea des în universal enescian nu are importanță, pentru că el e un mare dirijor dornic să se cufunde în acea lume de sunete. Avem de a face cu un limbaj muzical aparte pe care noi trebuie să îl vorbim fluent pentru a putea da o interpretare de valoare.

Dintre toate ipostazele muzicale în care v-ați afirmat , în care vă simțiți cel mai bine? Ați fost la București și ca dirijor, dar și ca solist, aduceți muzicienii în atâtea feluri laolaltă?!

D.S.: De fapt ele nu se pot separa. Când cânt ca solist eu am o viziune completă asupra întregii partituri, asemeni dirijorului. Uneori mi s-a spus că aș cânta ca un… dirijor! Studiind dirijatul, m-am aflat adesea în ipostaza aceasta și nu e o contradicție între o poziție și cealaltă. Chiar mă simțeam un dirijor împlinit! Dar acum îmi place încă și mai mult să cânt decât înainte. Știți că am un instrument fantastic: o vioară Stradivarius construită în anul 1717 la care îmi place să cânt și revin la prima dragoste – vioara – la un nivel și mai înalt. Nu, aceste ipostaze nu pot fi separate, la fel cum includ aici și compozitorul, grație atâtor transcripții pe care le-am făcut. Sigur că există actori care doar joacă un rol, alții care și regizează și unii care scriu sau rescriu piese de teatru… Iar mie mi-e ușor să fiu „dirijat” câtă vreme cunosc partitura întreagă! Sigur că îmi știu locul ca solist, dar mă simt foarte bine în ipostaza în care am ajuns să mă aflu, cu toate atributele pe care le-am câștigat în timp.

Interviu realizat de Mihaela Helmis