For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Dmitry Sitkovetsky: Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din lume – George Enescu Festival

Dmitry Sitkovetsky: Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din lume

interviu de Ruxandra Predescu

 

Președintele juriului de la secțiunea Vioară a concursului George Enescu a fost, în acest an, Dmitry Sitkovetsky. O personalitate magnetică, un muzician desăvârșit, cunoscut și repectat în toată lumea. Am avut cu domnia sa nu doar ocazia ci și bucuria unei lungi și captivante conversații despre muzică și muzicieni, despre reinventare și magie! Ceea ce urmează să citiți mai jos, deci, nu e un interviu, ci mai degrabă consemnarea expresiei unei duble mari iubiri pe care interlocutorul meu o trăiește: viața, cu tot ce poate oferi aceasta unui om curios și neobosit, și muzica. Mai ales muzica. Pentru Dmitry Sitkovetsky, sunt sinonime.

Am învins pandemia

Anul trecut ați realizat un proiect absolut special, Opus Coronavirus, o serie muzicală de 24 de preludii, Cântecele Bucovinei, de Leonid Desiatnikov, transcrise chiar de dumneavoastră, alături de orchestra New European Strings (NES). Totul s-a desfășurat online și cu o audiență de peste 250.000 de oameni. Povestestiți-ne puțin despre acest proiect.

A fost un proiect prin intermediul căruia am simțit că am învins pandemia, în primul rând pentru că am putut să mă adâncesc în hobby-ul meu favorit, transcrierea. Nu pot să fac asta decât atunci când sunt acasă, pentru că acolo e computerul pe care am programul Sibelius, așa că, în primele două luni, când am stat cu toții închiși în case, exact asta am făcut: transcrieri!

În al doilea rând, în acea perioadă a fost aniversarea de 30 de ani a orchestrei, care a avut loc pe Zoom, și, ca niciodată, toată lumea a fost disponibilă, muzicieni din toată lumea, de la Seattle la Moscova. Am vrut în primul rând să fac ceva pentru ei, să facem ceva împreună, să avem un scop, un proiect. Și, chiar dacă muzicienii au făcut asta fără să fie plătiți, am putut să dau de lucru în această perioadă echipei care s-a ocupat de partea tehnică a proiectului.

Am câștigat un număr impresionant de fani cu această ocazie, și mulți dintre ei sunt din Ucraina și România, pentru că simt că asta e muzica lor.

Și nu a fost singurul proiect online din perioada aceea, am realizat și o serie de interiuri cu muzicieni. Un pic ironic, pentru că, înainte de asta, am detestat tot ce ține de online și acest tip de comunicare. Nici acum nu sunt vreun fan, doar îmi citesc mesajele pe telefon și cam atât.

Bach mi-a adus imortalitatea!

Acest… hobby, cum îl numiți, transcrierea, v-a adus recunoaștere și respect în lumea muzicii clasice. Pentru cei mai puțin familiarizați cu termenul, în ce constă, de fapt, o transcriere?

Uite, să spunem că o lucrare este scrisă pentru pian. Eu transcriu acea lucrare pentru vioară, cu un sunet complet diferit, deci, ca o nouă viață pentru compoziția originală.

Cea mai faimoasă dintre lucrările mele este transcrierea Variațiunilor Goldberg, de Bach, varianta pe care o știe și o cântă toată lumea. Bach nu le-a scris niciodată pentru corzi ci doar pentru clape, așa că reacția inițială după ce am făcut transcrierea a fost de scandalizare. Inclusiv de la prieteni care mi-au spus că e o nebunie, dar care au sfârșit, toți, prin a interpreta transcrierile de-a lungul întregii lor vieți! Iar acum varianta pentru vioară este mai frecvent cântată decât cea pentru pian, care e și foarte, foarte grea.

Probabil că atunci când n-o să mai fiu, lumea o să uite tot ce am făcut ca violonist sau dirijor, dar își vor aminti de mine pentru asta! Bach mi-a adus imortalitatea! Ceea ce e bine, dacă stăm să ne gândim că tinerii din ziua de azi cu greu își pot aminti numele unui virtoz al vreunui instrument, mai ales dacă nu le e contemporan, dar măcar știu numele compozitorilor!

Totuși, sunt violoniști al căror nume e intrat în istorie.

Cine își mai amintește acum de Jascha Heifetz sau de Yehudi Menuhin? Și e păcat, pentru că ar trebui să-ți cunoști istoria, ar trebui să-ți cunoști eroii, iar oamenii ăștia au fost gigantici! În opinia mea, și am ținut și o prelegere pe tema asta, cei mai mari din secolul XX sunt Fritz Kreisler, Jascha Heifetz și Yehudi Menuhin. Pe primul nu l-am întâlnit, dar am câștigat Premiul I la prima ediție a concursului care îi poartă numele, în 1979.

Cred că ai nevoie să suferi în viață ca să înțelegi compozitorii și muzica lor

Ce anume credeți că are nevoie un violinist pentru a fi cu adevărat special?

Ah, e o intrebare complicată, pentru că doar talentul cu siguranță nu e suficient. Mulți oameni sunt talentați. Ai nevoie de o extraordinară etică a muncii, aproape de fanatism, și să nu te oprești nicidodată din a învăța și a te reinventa. Ai nevoie să ajungi și să te afli în preajma unor giganți pentru a învăța de la ei. Eu am fost suficient de norocos să cresc printre giganți când eram copil, în Rusia, și i-am ascultat și am învățat mult de la ei.

Din păcate, însă, mulți violoniști, în loc să se deschidă pentru a absorbi cât mai mult, se închid. Exersează și iar exersează, și pe urmă mai exersează puțin, însă nu știu prea multe despre alte lucruri din viață, iar asta le limitează dezvoltarea personală. Cred că ai nevoie să suferi în viață ca să înțelegi compozitorii și muzica lor, de exemplu, pentru că mulți dintre ei au avut vieți foarte grele, încărcate de tragedia de a simți și a compune înaintea vremurilor lor.

Darul e foarte periculos, te consumă

Pare că această ecuație a succesului reprezintă un echilibru foarte fragil între munca asiduuă și importanța acumulării unor experiențe firești de viață. Cum reușesc să-l obțină cei care încep să studieze un instrument la vârste fragede?

Unii nu reușesc. Sunt nenumărate cazuri de copii-minune care iau lumea cu asalt și, apoi, la vârsta adolescenței, dispar, pentru că nu fac față presiunii. Mai ales dacă au părinți și profesori care nu înțeleg să le asigure acest echilibru. E foarte dificil. Darul e foarte periculos, te consumă. E ca și cum n-ai avea piele să te apere, ești complet expus. Absorbi totul, arzi totul, așa că ai nevoie să înveți să construiești un strat emotional care să te protejeze.

Ați menționat „o excepțională etică a muncii”. Puteți detalia un pic acest aspect?

E ceva ce am absorbit, chiar fără să înțeleg exact ce învăț, pentru că am crescut în casa Bellei Davidovich. Tatăl meu a murit foarte tânăr, probabil aș fi putut învăța multe despre asta și de la el, dar mama mea era fenomenală și în felul acesta. Nu întârzia niciodată la vreun concert ori repetiție, chiar dacă nu avea nevoie să repete mult, fiindcă era atât, atât de talentată! Se pregătea cu meticulozitate, era punctuală și studia cu dăruire. Nu m-a învățat niciodată să fiu așa, nu mi-a spus să fac așa, era doar felul în care era ea și așa am fost, așa sunt și eu, așa este și fiica mea, chiar dacă nici eu n-am învățat-o lucrurile astea.

Dacă lași stresul să te macine, arzi înainte să ajungi pe scenă

Deci stilul de viață boem, adesea asociat cu artiștii, e un mit?

Oh, da, e science-fiction! E mult de muncă. Dar eu îmi iubesc munca. Atunci când alții se plâng că trebuie să studieze, eu râd. Glumești!? Sunt în compania lui Bach, a lui Mozart.
Dar, vai, călătorești, ești singur atâta timp. În nici un caz! Am cei mai minunați însoțitori! Călătoresc cu Prokofiev, cu Șostakovici, cu Brahms, cu Ravel, nu sunt niciodată singur! Dacă studiez o partitură, în mintea mea răsună deja muzica, mă deconectez, puf! Am dispărut!

Muncă? Rezervările de bilete, găsirea hotelurilor, programările… Astea-s muncă, nu muzica. Sigur, unele concerte pot deveni o provocare din punct de vedere fizic, obosești, dar e firesc, însă îmi place să cred că sunt construit pentru profesia asta. Mischa Maisky cânta și trei concerte pe zi la 70 de ani, trebuie să fii construit pentru așa ceva!

Și nu doar fizic ci și psihic, să faci față presiunii, să știi să te relaxezi înaintea unui concert pentru că, dacă lași stresul să te macine, arzi înainte să ajungi pe scenă. Rahmaninov, de exemplu, spunea bancuri înainte să intre pe scenă, iar chestia asta a fost interpretată greșit, ca o ciudățenie de emigrant, însă el doar își proteja sinele, emoțiile, flacăra.

2003, prima întâlnire cu concursul George Enescu

Prima dumneavoastră întâlnire cu George Enescu – festivalul și concursul – a avut loc în 2003. Ce știați atunci despre compozitorul Enescu și cum vedeți evoluția evenimentului în acești 18 ani?

Știam despre Enescu pentru că Menuhin îmi spusese multe povești frumoase despre el și-l privea ca pe cineva atins de Divinitate, Profesorul, cu majusculă, așa că am fost surprins să fiu invitat nu doar ca parte din juriu ci chiar ca Președintele juriului.

A fost foarte interesant, pentru că erau trei competiții care aveau loc în același timp: vioară, pian, unde președinte al juriului era Lazar Berman, și canto, unde juriul a fost condus de Christa Ludwig.

A fost o experiență impresionantă și am putut premia un violinist remarcabil, pe Eugen Țichindelean, l-am cunoscut pe Șerban Lupu și am petrecut o minunată săptămână în România.
Am revenit în 2005, în acea monstruoasă clădire (n.a. Palatul Parlamentului) și apoi încă la două sau trei ediții, voi veni din nou, iar data viitoare poate voi avea șansa de a ajunge și în Bucovina.

Am văzut că e o zonă foarte frumoasă. De asemenea, știu și că e o zona cu mulți violoniști foarte dăruiți, interpreți populari care pot reda o piesă doar după o primă ascultare!

Dar, ca să revin la Enescu, am cântat în câteva rânduri compozițiile sale și, după atâția ani de când vin în România, pot să spun că îi înțeleg mai bine muzica.

Cunoașteți alți compozitori români?

Sigur, pe unii dintre ei i-am întâlnit aici. Și e acea lucrare foarte-foarte dificilă… Balada?

Balada lui Ciprian Porumbescu?

Așa. Am dirijat această lucrare, cu adevărat foarte dificilă. Ah, și Vlad Maistorovici, pe care l-am cunoscut la Londra.

Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din lume

Cum s-a schimbat concursul Enescu, de-a lungul anilor, văzut prin prisma felului în care s-au schimbat – sau nu? – generațiile de muzicieni?

Înainte de toate aș vrea să spun că atât concursul, cât și festivalul, au făcut o treabă excepțională în a promova muzica lui Enescu în toată lumea, astfel că nu mai e cel mai bine păstrat secret! A promovat, de asemenea, cultura românească, pentru că e cotat ca unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din lume. Ați avut aici cele mai bune orchestre, cei mai buni dirijori, nici nu vreau să mă gândesc cât costă toate astea! Iar asta se întâmplă de atâția ani încât a devenit ceva ce toată lumea își dorește: să ajungă să cânte la Enescu!

Am întâlnit aici unii dintre cei mai respectați muzicieni din lume!

V-ați întoarce și doar ca spectator?

Absolut! Am încercat de fiecare dată să rămân mai multe zile în așa fel încât să mă bucur și de alte concerte, nu doar de cele cu care aveam o legătură profesională, într-un fel sau altul.

Cum a fost experiența de jurizare?

Muzica nu poate fi măsurată sau cântărită, nu are formă și cantitate. E efemeră, are legătură cu pregătirea și, apoi, dacă se întâmplă ceva magic, ești norocos. Asta sperăm cu toții. Dar de multe ori nu e așa, sunt doar note, magia nu apare. Iar marii artiști nu au control doar asupra notelor, asupra a ceea ce cântă, ci și asupra a ceea ce simt atunci când cântă și a ceea ce le transmite publicul. Asta e magia.

Nu totul trebuie să fie de vânzare!

Cum vă relaxați, ce faceți pentru a ieși din sfera activităților ce țin de muzică?

Mă uit la fotbal, e o chestie la care mă pricep, sunt fan al echipei Chelsea. Dar pe mine muzica mă relaxează. De exemplu, îmi place la nebunie să studiez partituri. În timpul pandemiei am studiat lucrări pe care probabil nu le voi dirija niciodată. Nu contează, am făcut asta pentru mine. N-am dirijat niciodată Evgheni Oneghin – ce opera fenomenală! – dar am studiat partitura acum pentru propria mea plăcere! Nu totul trebuie să fie de vânzare! Iar asta e ceva ce încerc să transmit și în activitatea mea de mentorat: muzica e ceva mai mult decât nota asta, nota aia, degetul ăsta aici, degetul ăla acolo.

Cred că Mendelssohn ar trebui să aibă câte o statuie în fiecare oraș!

De final, un exercițiu de imaginație: cu ce muzician, din toate timpurile, ați alege să purtați o conversație?

Ah! Ce provocare! Desigur, mi-ar plăcea foarte tare să-l întâlnesc pe companionul meu preferat, pe Bach, foarte mult mi-ar plăcea! Dar cred că cel pe care-l iubesc cel mai mult ca persoană, și în compania căruia mi-ar plăcea să mă aflu e Mendelssohn. Cred că a fost un înger, cel mai minunat suflet dintre toți compozitorii! Iar cel mai oribil a fost Wagner. Nu că muzica sa n-ar fi genială. Genială! Dar el…

Mendelssohn, însă, a fost un înger și e incredibil cum cineva atât de răsfățat, care venea dintr-o familie foarte bogată, a rămas o persoană atât de minunată, de remarcabilă. La 16 ani a scris o compoziție care nu a fost surclasată de nici un alt compozitor la aceeași vârstă, inclusiv Mozart. Bizet a fost aproape, dar nu! De ce? Nu pentru că a fost un geniu al timpului său, ci pentru că și-a ascultat compozițiile de la vârsta de 12 ani. Tatăl său a plătit muzicieni ca să le interpreteze, așa că a putut asculta ceea ce compunea. Câți puteau spune asta?! Schubert nu și-a ascultat nici o simfonie interpretată pe parcursul vieții lui, a murit fără să știe cum sună muzica lui. Asta e ceva atât de tragic!

Ca să revin, aș vrea să-l întreb pe Mendelssohn cum a reușit să nu urmeze modelul oricărui copil răsfățat și să rămână fidel chemării sale pentru muzică. A scris unul dintre cele mai desăvârșite concerte pentru vioară din toate timpurile, octetul său este una din lucrările mele favorite. Dar, dincolo de muzica lui, a fost cel mai mare promotor al muzicii lui Schumann, Berlioz, Nield Gade și i-a readus în atenția publicului pe Schubert și Bach. Cred că ar trebui să aibă câte o statuie în fiecare oraș!