For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Două călătorii emoționale în viețile lui Brahms și Ceaikovski – George Enescu Festival

Două călătorii emoționale în viețile lui Brahms și Ceaikovski

Programul ales de Orchestra Filarmonică din Rotterdam pentru primul său concert din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” a fost unul de popularitate de cea mai bună calitate. Concertul în Re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms și Simfonia a V-a, în mi minor, op.64 de Ceaikovski sunt lucrări ce fac parte dintre preferințele melomanilor din întreaga lume. Le cunoști fiecare notă și te duci la concert, „doar” ca să descoperi o nouă viziune, o nouă interpretare pe care să o alături, bucuros sau dezamăgit, experiențelor trecute. Exact așa cum făceau vechii greci cu marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle sau Euripide: toți știau povestea, până în cele mai mici amănunte și erau interesați „doar” de felul nou în care faptele sunt descrise în cuvinte și jucate pe scenă.

Cu această bucurie și curiozitate în minte și în suflet am așteptat concertul Orchestrei Filarmonice din Rotterdeam, pe dirijorul Lahav Shani și pe violonistul Gil Shaham. Nu-i cunoșteam prea bine pe muzicieni. Au fost extraordinari!

Trebuie să încep cu surpriza deosebit de plăcută pe care ne-a oferit-o prezența tânărului dirijor Lahav Shani pentru prima oară pe scena Festivalului. La cei doar 32 de ani ai săi, câștigător al Premiului I acordat de Concursul Internațional de Dirijat „Gustav Mahler” este un muzician matur, charismatic și original. Mulți ar putea spune că, între germanul nordic Johannes Brahms și rusul Piotr Ilici Ceaikovski nu există prea multe legături/similitudini, desigur, în afara curentului romantic căruia amândoi îi aparțin sută la sută. Mi se pare că, alăturându-i într-un program de concert, prin felul în care a gândit, simțit, construit și transmis muzica celor doi creatori de geniu, dirijorul a căutat – și a reușit – să-i apropie, revelându-le cu precădere latura lirică, vulnerabilitatea, delicatețea, tristețea existenței și rarele momente în care norii lasă să treacă o rază de soare. Cercetătorii au insistat mult asupra compozitorului rus, melodist fără de pereche, descoperindu-i slăbiciunile, debilitatea fizică, gravele probleme psihice care au ajuns să îl distrugă, după o viață chinuită de neliniști și sentimente de vinovăție. Cei care s-au apropiat mai mult de Johannes Brahms și au dorit să îl cunoască știu că, sub un fizic neatrăgător și o barbă lungă până la brâu, se ascundea un suflet și el extrem de sensibil și chinuit de visuri și dorințe neîmplinite. Așa i-am descoperit pe cei doi muzicieni în interpretarea dirijorului Lahav Shani. Nici urmă de dramatism răsunător și gol sau de prelingeri sentimentale pe pupitrul dirijorul – care de fapt, nici nu a existat, nici la concert nici la simfonie. Dirijând totul fără partitură – de fapt, se poate spune despre concertul lui Brahms că este un concert-simfonie, atât de complexă este partitura și scriitura orchestrală – maestrul s-a concentrat înlăuntrul său și, cu e gestică suplă, expresivă dar discretă, cu foarte rare zvâcniri temperamentale, a citit cele două lucrări în chei pe care le-am acceptat cu surpriză și plăcere, ca fiind foarte potrivite. Faptul că Lahav Shani lucrează din 2016 cu muzicianii din acest ansamblu și că această colaborare a fost prelungită până în 2026 explică relația dintre dirijorul născut în Tel Aviv și ansamblul olandez care i-a respectat și urmat întocmai modul de a gândi și de a face muzică. Chiar și atunci când, pentru a nu slăbi tensiunea și a sublinia/evidenția unitatea unei lucrări, în care prelucrarea tematică urmează forma unui cerc, Lahav Shani le-a cerut un dificil efort de concentrare, dorind ca simfonia lui Brahms să fie cântată dintr-o suflare, fără pauze între cele patru părți. A fost și pentru public o experiență inedită. Trăind-o, eu personal m-am simțit foarte bine. Toată admirația pentru tânărul maestru și orchestra sa.

Nu am avut, până acum, ocazia să îl ascult în concert pe Gil Shaham dar renumele violonistului și faima interpretărilor sale pe celebrul instrument Stradivarius „Contesa Polignac” din 1699 mi-au trezit interesul. Interesantă și incitantă a fost apariția pe scenă a celor doi muzicieni pe care îi despart aproape două decenii. Colaborarea a fost însă, perfectă, datorată, desigur, unui respect reciproc total și sincer. Citind interviul realizat de omul de radio Petre Fugaciu cu violonistul american, am descoperit că percepția violonistului față de concertul lui Brahms se apropie mult de felul în care dirijorul și l-a apropiat pe compozitorul german: Mă gândeam la un citat din Brahms. Obișnuia să le spună studenților săi „Când scrii muzică, evident că în primul rând trebuie să fie perfectă. Apoi ai ocazia să te decizi dacă e frumoasă”. Perfecțiunea acestei muzici este incredibilă, iar eu cred că această piesă te ia într-o călătorie emoțională. În această perioadă o consider – ca pe multe alte lucrări semnate de Brahms – autobiografică. Este lucrarea pe care i-a dedicat-o prietenului său, violonistul Joseph Joachim; iar piesa în sine este, cumva, un gând despre prietenie – în general și, poate în particular, despre prietenia sa cu Joachim – consideră Gil Shaham care, dincolo de virtuozitatea spectaculoasă, a încărcat fiecare sunet al partiturii cu frumusețe și sentiment. Iar faptul că violonistul american a prezentat în premieră cadența pe care George Enescu a scris-o pentru prima parte a concertului de Brahms – în tradiție au intrat cadențele lui Joachim și Kreisler – a fost apreciat ca un gest de reverență de o mare eleganță.

Bisul oferit Frumosul rozmarin de Kreisler a solicitat prezența dirijorului în fața pianului. Umorul celor doi artiști ca și plăcerea evidentă de a face muzică împreună, au fost molipsitoare. După concertul de Brahms, una dintre cele mai dificile partituri din repertoriul violonistic, o miniatură delicată și zâmbitoare. Minunată alegere!

Articol realizat de Cristina Sârbu