For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser În extaz! – George Enescu Festival

Orchestra Filarmonică din Londra/ Edward Gardner/Nicolas Altstaedt

Cel de-al doilea concert susținut de orchestra Filarmonică din Londra, s-a desfășurat tot sub bagheta carismaticului Edward Gardner într-un program foarte concentrat din punct de vedere muzical și filosofic, alcătuit din lucrări scrise de Wagner, Enescu și Sibelius. Uvertura la opera Tannhäuser în Versiunea Dresda – versiune autonomă, nelegată de operă – este poate una dintre cele mai impresionante care se cântă în concert. Ea este alcătuită din două grupuri de teme care însoțesc trama întregii opere. Tema numită „a pelerinilor”, care deschide și încheie acest „concentrat” unic al operei, radiază demnitatea și speranța din imnurile protestante, care se ridică deasupra unei vieții fastuoase de curte dar mai ales reușește să învingă seducția pe care o degajă plăcerea carnală, simbolizată de celălalt pilon tematic. Dirijorul a adoptat o atitudine echidistantă față de aceste desfășurări, lăsând muzica să curgă de la sine, fără prea multe intervenții mai ales asupra caracterului senzual al temei din Venusberg. Oricum sunetul orchestrei este atât de calitativ și de acurat încât a respecta partitura este cel mai indicat lucru.

A urmat Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră op.8 de George Enescu. Am ascultat de multe ori această lucrare, atât în concert la câteva dintre edițiile precedente ale festivalului, cât și pe când asistam la desfășurarea concursului pentru violoncel. Premianți cu o carieră deja asigurată și soliști de renume au atacat acest opus, scris la 20 ani, și trebuie să mărturisim că am fost uimiți de interpretarea atât de expresivă a violoncelistului Nicolas Altstaedt. Sunetul său plastic, suplu și foarte frumos a făcut ca imensul arc liric de 23 de măsuri, plus varianta amplificată de 33 de măsuri să se epuizeze, spre regretul nostru, mult prea repede! Fiecare sunet și-a găsit locul potrivit în evoluția liniei melodice pe care a construit-o în valuri, în unde sonore, cu un vibrato foarte frumos, și gândit să se potrivească perfect în această desfășurare de o amploare neobișnuită.

Trecerile de la un sunet la altul au fost, acolo unde era cazul, realizate prin ușoare portamente, care au sporit expresivitatea și eleganța construcției. În fiecare intervenție a solistului au apărut mici idei tehnice menite să scoată în evidență țesăturile sonore de o superbă transparență sau momentele marcate de sugestii ce țin de oniric. Ce mult înseamnă o percepție inteligentă și o cunoaștere globală a acestei muzici! Orchestra a fost partener pe picior de egalitate, prin preluarea și colorarea materialul tematic, într-o manieră asemănătoare solistului, pe când acesta din urmă era prins într-o mare rețea de figurații sau alte formulări virtuoze specifice violoncelului. Nicolas Altstaedt este un artist versatil și foarte rafinat, cu mare deschidere spre toate stilurile, de la baroc la contemporani. La bis și-a „transformat” instrumentul într-o viola da gamba pentru a interpreta o piesă lentă, foarte ornamentată din literatura barocului francez… superb.

După pauză a urmat o lucrare foarte solicitantă pentru orchestră dar și pentru public: Simfonia a II-a op. 43 în Re major de Jean Sibelius. Trebuie spus dintru început că stăm în fața unui opus de geniu dar destul de greu de pătruns chiar pentru un ascultător antrenat, deoarece alcătuirea fragmentată a începutului și dezvoltările ulterioare încheagă temele de abia la finalul mișcării.

Această tehnică este greu de asimilat, mai ales că pe parcurs mai apar alte idei care, la rândul lor se transformă în teme definite. Simfonia nu are vreun scenariu, ci se înscrie în ceea ce se numește muzică „pură”. Totuși autorul afirmă că opusul aceasta reprezintă o „mărturisire despre sufletul său” și credem că mișcare secundă sugerează cel mai bine partea întunecată a existenței sale. Dirijorul i-a subliniat cu prisosință conținutul dramatic din care se extrag tot felul de întrebări: unele legate de moarte, altele rămase fără răspuns, toate poate influențate și de contactul lui Sibelius cu Trilogia dantescă… cine poate ști ce se petrece cu adevărat în sufletul omului? Scherzo s-a desfășurat într-un tempo de-a dreptul aiuritor, atenuat câteva momente de lirismul melodiilor scurte din cele două trio-uri. Orchestra a intrat imediat în acel segment de tranziție spre partea a patra, care el în sine are alura unei code de final de simfonie. Alămurile și timpanii au fost cele mai solicitate compartimente, totul s-a terminat apoteotic, iar auditoriul a reușit oarecum să-și tempereze tensiunea cu care a fost încărcat datorită acestei muzici parcă scrise în cu totul altă tonalitate decât olimpianul Re major. Toți am plecat spre acasă cu un plus de adrenalină chiar dacă bisul, bine cunoscutul Dans ungar nr.5 de Brahms a încercat să mai detensioneze starea de spirit. Interpretarea foarte dinamică și antrenantă a smuls aplauze și urale. Ca fapt divers, Edward Gardner a dirijat Simfonia de Sibelius pe dinafară!

Articol realizat de CORINA BURA