For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Interviu cu pianista Lise de la Salle – George Enescu Festival

Interviu cu pianista Lise de la Salle

Născută la Cherbourg, în Franța, pianista Lise de la Salle a debutat la vârsta de nouă ani într-un concert organizat de Radio France. După ce a obținut numeroase premii la concursuri naționale, la vârsta de 12 ani a câștigat Premiul I la Concursul Internațional de la Ettlingen, în Germania. Au urmat Premii I la European Young Concert Artists, la Paris și la Young Concert Artists International Auditions de la New York. Începând din anul 2001, Lise de la Salle a susținut concerte în săli și festivaluri de prestigiu: Auditorium Louvre, Midem, Herkulessaal din München, Opera din Avignon, Palais des Beaux Arts din Bruxelles, Konzerthaus din Berlin, Festival de la Roque d’Anthéron, Festivalul de la Bad Kissingen și a cântat împreună cu orchestre importante din Franța, Germania, Belgia, Portugalia, Japonia.

Lise de la Salle, veniți în România pentru a doua oară, ca invitată a Festivalului Internațional „George Enescu”. Ați mai fost aici pentru a interpreta Concertul de Ravel, pe 10 septembrie 2007, împreună cu dirijorul Lawrence Foster și Orchestra Filarmonică „Arturo Toscanini”. Aveați doar 19 ani atunci. Ce amintiri ați păstrat de la acel moment?

L.d.l.S.: După cum ați spus, eram destul de tânără și a fost extraordinar pentru mine să particip la un festival de un asemenea prestigiu și să cânt un simbol al muzicii franceze, așa cum este considerat Concertul de Ravel, eu fiind de origine franceză. M-am considerat norocoasă și privilegiată. Colaboram regulat cu Lawrence Foster și a fost o combinație foarte bună pentru mine, pentru că m-am simțit sprijinită, susținută de dirijor, iar orchestra a sunat minunat. La această primă experiență a mea în România mi-au plăcut căldura, dragostea pentru muzică, implicarea și atenția publicului și a fost minunat.

Păstrați amintiri și din afara scenei de concert?

L.d.l.S.: Da, îmi amintesc că am mâncat preparate românești, nu mai știu denumirile, însă țin minte că au fost delicioase. Sunt o gurmandă, iubesc mâncarea. Îmi amintesc atmosfera foarte caldă și primitoare, extrem de pozitivă din punct de vedere emoțional.

Ne bucurăm că veniți din nou la București. De această dată veți cânta Sonata a III-a de George Enescu. Când și cum ați descoperit această lucrare?

L.d.l.S.: Am ascultat pentru prima oară Sonata a III-a de Enescu cu câteva luni în urmă, când am început să o studiez pentru Festival, întrucât mi s-a cerut să o cânt. Nu cunoșteam prea bine muzica pentru pian a lui George Enescu, știam doar câteva lucrări ale lui care sunt mai cunoscute, însă nu avusesem ocazia să ascult creațiile lui pentru pian solo. Am ascultat sonatele și a III-a, mi-a plăcut foarte mult pentru că are foarte multă bucurie în ea. Am citit ulterior că Enescu a compus-o într-o perioadă foarte întunecată a vieții sale, când viitoarea sa soție trecea printr-o depresie, iar el a trebuit să o îngrijească. Totul era foarte sumbru pentru el, dar a mărturisit că această sonată exprimă exact contrariul. Este plină de viață și de bucurie, ca un fel de refugiu al compozitorului Enescu, în contrast cu experiențele pe care le trăia. Sonata este o lucrare extraordinară, iar partea lentă aduce o atmosferă de visare, absolut minunată, în timp ce părțile I și III sunt pline de energie, cu o serie de aspecte folclorice care emoționează. Este exact tipul de muzică pe care îmi place să îl cânt, cu armonii extraordinare și cu o mare putere de a aduce împreună publicul și interpretul. Așa cred, așa îmi imaginez și sunt foarte încântată să o cânt în Festival.

Programul concertului din 4 septembrie, de la Sala Auditoium, pe care îl veți interpreta împreună cu Cvartetul „Danel” include lucrări de Enescu, Debussy (interpretat exclusiv de Cvartet) și Franck. Ați mai cântat până acum Cvintetul de César Franck?

L.d.l.S.: Da, l-am cântat de multe ori. Pur și simplu ador această capodoperă și sunt foarte bucuroasă să o pot cânta împreună cu Cvartetul „Danel”, muzicieni care îmi plac foarte mult și al căror mod de interpretare îl admir. Sunt cu adevărat încântată de această colaborare. După cum spuneam, este o lucrare monumentală, extrem de impresionantă, care exprimă numeroase lucruri, atât de multe culori, diferite stări, drame puternice, ca o mică simfonie. Cred că ne vom simți foarte bine interpretând-o.

Lise de la Salle, proveniți dintr-o familie muzicală. Ați fost mereu înconjurată de muzică, astfel că profesia pe care v-ați ales-o a fost un lucru cât se poate de firesc. Când v-ați îndrăgostit de sonoritatea pianului?

L.d.l.S.: Îmi amintesc crâmpeie ale unui concert la care am asistat când eram mică, la vârsta de 5-6 ani, când am mers la primul meu recital de pian, la Paris. Pentru mine a fost o experiență extrem de profundă și îmi amintesc că mi-am spus: uau, aș vrea să fiu acolo, asta îmi doresc să fac și eu! Este uimitor când mă gândesc că au trecut de atunci 25 de ani și de 15 ani sau mai mult, chiar asta fac! Este incredibil și mă simt extrem de privilegiată și de norocoasă. Am avut șansa de a asculta în copilărie atât de multe concerte simfonice și vocal-simfonice extraordinare, pentru că mama a fost membră a Corului Orchestrei din Paris și m-a luat la multe concerte. Am ascultat Recviemul de Verdi, Missa solemnis de Beethoven și alte lucrări ce presupuneau prezența multor oameni pe scenă, orchestra și corul, extrem de impresionant pentru un copil mic. Mi-am petrecut mult timp în sălile de concert, am crescut cu toate aceste vibrații și experiențe puternice. Mă simt foarte norocoasă că am crescut în acest mediu în care  muzica prinde viață.

Ați început să studiați pianul la vârsta de 4 ani. Când s-a conturat ideea devenirii artistei care sunteți astăzi? Când ați intrat pe făgașul „pianistului profesionist”?

L.d.l.S.: Nu mai știu exact pentru că toată viața mea s-a derulat în jurul pianului, însă există o poveste drăguță în familie, pe care mi-a spus-o mama mea și pe care o cred 100% pentru că mă reprezintă. S-a întâmplat în timpul celei de-a doua lecții de pian, care se desfășura în grup, nu individual. Eram o grupă de 5-6 copii și la întrebarea „ce vrei să te faci când o să fii mare?” la care de obicei copiii dau răspunsurile tradiționale – vreau să mă fac doctor, vreau să ajung pe lună, să joc fotbal sau să lucrez la circ – eu am răspuns că vreau să devin pianistă. A fost foarte clar pentru mine, încă de la început, că asta este ceea ce îmi doresc să devin și nu mi-am schimbat niciodată părerea! Ceea ce s-a schimbat a fost percepția și modul de a înțelege ceea ce înseamnă acest lucru, să fii pianist concertist. Asta am priceput mai târziu. Însă dorința și plăcerea de a fi pe scenă a existat încă de la început.

Care au fost profesorii care v-au ajutat în devenirea dumneavoastră?

L.d.l.S.: Când eram copil, la vârsta de opt ani, am fost admisă la Conservator și am studiat, timp de trei ani, cu o profesoară care a avut un impact important asupra mea. Ea a fost prima care a simțit potențialul meu – și nu vreau ca acest lucru să sune pretențios, în sensul că a intuit un mare talent, nu! – ci în sensul că a simțit ce vreau să fac, că am capacitatea și un anumit talent și m-a ajutat să progresez. A fost o evoluție enormă între vârsta de opt ani și cea de zece ani, cât am stat la clasa ei. La început cântam o sonatină de Clementi sau alte piese ușoare, iar după trei ani – anumite studii de Liszt sau Miroirs (Oglinzi) de Ravel. A fost un salt uriaș pentru mine. Apoi, la zece ani, l-am întâlnit pe Pascal Nemirovsky, care timp de șapte-opt ani a fost principalul meu profesor, perioadă în care am învățat multe din punct de vedere tehnic, cum să interpretez și să obțin ceea ce îmi doresc. Am lucrat asupra capacității de a mă asculta pentru că, la fel ca în cazul unui actor, când ești pe scenă, când interpretezi ceva, ești atent la cântatul propriu-zis și este dificil să te distanțezi de ceea ce faci ca să poți asculta rezultatul – lucru foarte important. La vârsta de 18 ani am decis să mă descurc singură, pentru că până atunci aveam relații foarte strânse cu profesorii mei. Am vrut să respir și să mă găsesc pe mine, cu adevărat. Cariera mea se dezvolta foarte mult și mi-ar fi fost greu să găsesc un profesor cu care să pot lucra în mod regulat. Însă m-am simțit foarte norocoasă pentru că am avut de învățat de la toți partenerii de muzică de cameră sau de la dirijorii pe care i-am întâlnit și am împărtășit cu ei gânduri despre muzică. Să învăț de la ei mi s-a părut cel mai bun lucru posibil. Există și avantajul generației mele de a avea acest instrument extraordinar la îndemână, care este YouTube, unde sunt prezenți aproape toți marii muzicieni ai tuturor timpurilor și, dacă vrei să iei un fel de lecție particulară cu Dinu Lipatti, de exemplu, trebuie doar să te uiți la el fără întrerupere, să îl asculți și să înveți ceea ce are de transmis urmărindu-l. Învăț constant de la diferiți muzicieni care sunt o importantă sursă de inspirație pentru mine.

Școala pianistică franceză se conturează în jurul unor artiști pe care îi privim ca pe adevărate legende. Sunt și ei parte din sursele dumneavoastră de inspirație? L-ați pomenit pe Dinu Lipatti. Ce vă inspiră din cântatul marelui nostru pianist?

L.d.l.S.: În termenii muzicii franceze, le admir pe Marguerite Long și pe Yvonne Loriod care au fost niște profesoare extraordinare. Poți vedea asta pe YouTube. Apoi Alfred Cortot, din punctul meu de vedere, interpretează cel mai bine Chopin. Este greu de descris în cuvinte, însă are un tip de claritate, de subtilitate, de delicatețe pe care le apreciez la școala franceză. Pe Dinu Lipatti l-am descoperit puțin mai târziu și am fost absolut fascinată de sonoritatea lui și de felul în care creează o întreagă lume din câteva sunete, iar interpretarea lucrărilor de Mozart sau de Chopin, de exemplu, este cu adevărat minunată. Cântatul lui este atât de inteligent într-un fel în care face muzica să curgă și să vorbească direct ascultătorului. Sunt semne ale unei inteligențe și ale unei înțelegeri superioare care fac ca muzica să curgă atât de natural; ascultându-l îți dai seama că nu există un alt mod de o interpreta. Și asta mi se pare cea mai importantă realizare, ca ascultând un interpret, la un moment dat, să fii absolut convins că nu există altă cale de a interpreta acea piesă, pentru că totul sună atât de elocvent pentru sufletul și mintea ta!

Ați înregistrat primul dumneavoastră album la vârsta de 14 ani. Cum ați reușit acest lucru? Ați fost recomandată casei de discuri? A existat o audiție? Cum au decurs lucrurile?

L.d.l.S.: Într-adevăr eram foarte tânără. Aveam 14 ani când l-am înregistrat și 15 ani la apariția albumului. A fost o întâlnire fericită cu managerul unei săli de concert din Paris care îl cunoștea pe directorul casei mele de discuri, Naïve. I-a vorbit despre mine, iar el a fost interesat. La vremea aceea Naive era recent înființată, de doar trei ani de zile și căuta proiecte cu o identitate specială, curajoase, îndrăznețe. Mereu a fost o casă de înregistrări specială, cu proiecte foarte diverse, iar acest lucru a fost perfect pentru mine, m-am simțit ca acasă imediat. Prin intermediul directorului am cunoscut echipa de înregistrări și cred că au fost nebuni – în sensul bun al cuvântului – să dorească să semneze un contract cu mine și să pornim împreună într-o aventură. După aproape 20 de ani încă lucrăm împreună. A fost o legătură specială încă de la început și cu toții ne simțim foarte norocoși să avem această relație fantastică.

Un alt succes important a venit la vârsta de 16 ani. CD-ul dumneavoastră cu lucrări de Liszt și Bach a fost numit Înregistrarea lunii și Alegerea editorului în august 2002 în Revista Gramophone. Care este povestea acestui disc?

L.d.l.S.: Lucrul cel mai important în colaborarea cu Naïve a fost că mi-au dat libertatea alegerii repertoriului. Când eram mai tânără, nu aveam un repertoriu foarte extins, dar întotdeauna am încercat să propun programe care aveau o semnificație pentru mine, iar în acea perioadă combinația dintre Liszt și Bach mi s-a părut interesantă din perspectiva poveștilor lor și a modalităților lor de a scrie pentru claviatură, la care se adăuga felul în care Liszt a transcris lucrările baroce pentru pianul modern. PR-ul casei Naïve a făcut o treabă extraordinară și am fost norocoasă că cei de la Gramophone au ascultat CD-ul, însă nici artiștii, nici casa de discuri nu pot controla presa în privința a ceea ce se publică sau nu. Uneori planetele se aliniază în mod fericit, totul arată bine și lucrurile se întâmplă pur și simplu.

Primul dumneavoastră CD a cuprins lucrări de Ravel și Rahmaninov. Pornind din acest punct, continuând cu Liszt și Bach, cum s-a dezvoltat repertoriul dumneavoastră și spre ce se îndreaptă preferințele dumneavoastră repertoriale în acest moment?

L.d.l.S.: Un lucru a fost clar pentru mine încă de la început și anume că nu vreau să mă specializez într-un anumit compozitor sau într-o perioadă anume. Așa că, fie că a fost vorba de compozitori clasici, romantici sau moderni, întotdeauna am încercat să păstrez o anumită deschidere repertorială și să găsesc noi povești de spus publicului prin intermediul muzicii și al programelor cât mai diverse. De aceea discul meu intitulat Bach Unlimited traversează 4 secole de muzică, iar cel mai recent disc al meu – When do we dance – este o istorie a călătoriilor prin lume, de asemenea am înregistrat lucrări ale romanticilor Schumann, Chopin, Liszt și ador asta. Mă simt foarte privilegiată să am un repertoriu atât de amplu din care să pot alege, fără sfârșit aș spune, iar eu nu voi rămâne niciodată fără posibilitatea de a alege, un lucru pentru care mă simt recunoscătoare. Am încercat întotdeauna să combin ceea ce vreau să fac, dorința de moment, cu scopul de a spune povești coerente, care să aibă o anumită logică împreună. Așa că o mare parte a concepției mele asupra repertoriului pleacă de la ce vreau să spun și de la ce doresc să exprim. Este un proces provocator și fascinant.

Concerte cu orchestra sau muzică de cameră?

L.d.l.S.: Iubesc totul! Nu pot alege. Este un privilegiu să pot cânta concerte, muzică de cameră – duo, trio, cvartet, cvintet. Și dacă nu mi se cere să aleg, nu aleg. Trecând de la un concert în prezența câtorva mii de spectatori sau fiind într-un recital solo, în fața câtorva sute, într-o sală intimă, sau împărțind scena cu alți câțiva muzicieni, cântând o capodoperă cum este Cvintetul lui Franck, cum va fi la București, ori alături de orchestră, interpretând un concert magnific, de Rahmaninov, Ravel, Gerwshin, Schumann de exemplu, sunt noi experiențe pe care le ador. Sunt stări diferite, chiar și scopuri diferite, aș spune, chiar dacă ținta supremă rămâne aceeași, de a transmite emoții publicului, însă modul prin care realizez asta este de fiecare dată altul pentru mine și iubesc fiecare parte, așa că nu aleg.

Cu o agendă atât de încărcată, cum vă relaxați?

L.d.l.S.: Îmi place să gătesc. Când merg la restaurant îmi place să degust vinuri noi, să descopăr noi feluri de mâncare, din diferite culturi și țări în care călătoresc. Îmi place să vizitez muzee, expoziții, când am timp, în special arta modernă din secolul 20. Aș spune că acestea sunt cele două hobby-uri importante ale mele, din afara scenei. Nu sunt o persoană căreia să îi placă dulciurile, așa că prefer mâncărurile sărate din bucătăria franțuzească, îmi creez propriile rețete, pun câte puțin din ceea ce îmi place în materie de condimente, piper, chili, ierburi, iubesc brânzeturile și de fiecare dată când aud de un nou fel de brânză, sunt interesată să îl gust. La fel ca și vinurile franțuzești, desigur. Îmi place vinul de Burgundia și dacă ar fi să aleg între alb și roșu, l-aș alege pe cel roșu. Sunt o fană a vinurilor franțuzești din Burgundia.

Interviu realizat de Monica Isăcescu