For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Interviu cu violonista Carolin Widmann – George Enescu Festival

Interviu cu violonista Carolin Widmann

Carolin Widmann, sora faimosului compozitor și clarinetist Jörg Widmann, face parte dintre acei violoniști care se simt ca acasă și într-un concert de Brahms sau Beethoven, și într-unul de Alois Zimmermann sau Morton Feldman. Versiunile sale cuceresc și conving de fiecare dată, demonstrându-i tehnica și inteligența nuanțată. În 16 și 18 septembrie, Carolin Widmann revine în Festivalul Internațional „George Enescu”, la Sibiu și București, pentru a interpreta Concertul Giorno velato pentru vioară și orchestră de Salvatore Sciarrino, alături de membrii Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, cu Tito Ceccherini la pupitru.

 

Carolin Widmann, bine ați revenit în România. Cred că nu veniți pentru prima dată în Festivalul „Enescu”, nu-i așa?

C.W.: Am mai venit în cadrul Festivalului „Enescu” și înainte, acum mulți ani, cred că în 2011, când am interpretat un concert de Ivan Fedele, împreună cu o soprană și cu Filarmonica „Transilvania” din Cluj-Napoca. Am mai fost apoi la București, la un concert cameral și mă bucur de fiecare dată când revin, pentru că pot observa schimbările care se petrec pe parcursul anilor, felul în care se dezvoltă țara dumneavoastră. Mi se pare minunat, cu atât mai mult cu cât vin din Germania, unde lucrurile nu se schimbă atât de rapid

De această dată veți interpreta o lucrare de Salvatore Sciarrino, faimosul compozitor italian. Ați ales „Giorno velato” din creația sa, opus care cred că este ascultat pentru prima dată de publicul român. Ce vă comunică această partitură și muzica lui Salvatore Sciarrino în general?

C.W.: Mi se pare un concert pentru vioară și orchestră extraordinar de frumos, care se desfășoară exact ca o pictură. Poartă cu sine o stare de spirit foarte propice asocierilor. Îți poți imagina ascultându-l peisaje înconjurate de ceață, specifice zilelor mai întunecate, cu un lac în culori închise. Pe toate ți le poți imagina. Nu este un concert pentru vioară și orchestră în sensul comun al termenului, cu linii solistice extrovertite. Este mai degrabă interiorizat, dar în modul de a se exprima foarte particular al lui Sciarrino, care a dezvoltat un limbaj foarte special pentru vioară, ce presupune că nu se redau note „normale”, între ghilimele, dar care are foarte multe elemente în comun cu limbajul, cu cântul și, bineînțeles, așa cum se întâmplă mereu la Sciarrino, cu lumea armonicelor.  În acest concert el fluieră, efectiv, în registrul acut, generând sunete care seamănă mai degrabă cu ale unor insecte, decât cu cele ale viorii obișnuite. Este foarte aproape de natură, așa am simțit mereu limbajul lui.

Anul acesta, programul festivalului are o dimensiune modernă și contemporană majoră. Unele voci critică această decizie, altele o laudă. Cum priviți această orientare, mai ales ținând cont că publicul român este mai degrabă unul conservator?

C.W.: Da, știu, în unele țări există această situație, în care publicul are gusturi mai degrabă tradiționale. De fapt, eu însămi iubesc muzica clasică a secolelor trecute și o și interpretez foarte mult dar nu cred că putem exclude componenta prezentului din muzică, ce face parte, până la urmă, din viața noastră. Ar suna foarte artificial să spun: am cântat ceva creat acum 200 de ani dar nu mă interesează o lucrare a cuiva care este încă în viață. Pentru că am convingerea că există atât de multe lucruri de descoperit iar noi, cei din prezent, suntem, de asemenea, parte a istoriei muzicii.  O parte importantă care nu trebuie ignorată, așa că o combinație între cele două direcții cred că este cheia pentru a înțelege mai bine atât muzica din timpul lui Mozart, cât și pe cea a timpurilor noastre, cea creată astăzi.

Și legat de precedenta întrebare, pentru un public obișnuit cu repertoriul clasic și romantic, care ar fi cea mai eficientă cale de apropiere față de muzica contemporană?

C.W.: Cred că trebuie să rămânem pur și simplu curioși și deschiși, atunci când ascultăm muzică. Dar, în același timp, trebuie să fim deschiși inclusiv când audiem Simfonia a III-a de Beethoven încă o dată, deși o știm. Nu contează că ați auzit-o de o grămadă de ori, nu este o lucrare oarecare, este un opus revoluționar, foarte importantă inclusiv în direcții care la acea vremea păreau nebunești sau prea avangardiste. În același mod, trebuie să ne păstrăm curiozitatea față de ce este creat acum. Doar așa putem descoperi lucruri noi. Dacă nu suntem deschiși, nu putem descoperi nimic. La fel se întâmplă și în cazul mâncării. Dacă te rezumi mereu la cartofi și friptură, care sunt foarte bune, și mie îmi plac, vei pierde alte feluri de mâncare care pot fi revelații. Din timp în timp nu strică să încerci ceva nou din punct de vedere culinar. Chiar dacă nu îți place, măcar știi că nu îți place.

Fratele dumneavoastră este renumitul compozitor și clarinetist Jorg Widmann. Pe de altă parte, o componentă importantă a repertoriului dumneavoastră o constituie muzica modernă și contemporană. Este doar o coincidență?

C.W.: Nu, nu cred că este deloc o coincidență. Are o foarte mare legătură cu faptul că fratele meu este compozitor și a fost un compozitor și în perioada în care am crescut. Ca adolescentă, am avut mereu alături de mine un compozitor, așa că datorită lui muzica nouă nu m-a speriat și nici nu am considerat-o ciudată. Pentru că l-am văzut pe el lucrând, mi-am dat seama ce satisfacție enormă îți oferă finalizarea unei lucrări și câtă muncă stă în spatele acestui proces. Cânt însă cu aceeași plăcere și concerte de Beethoven, de Mendelssohn. Am nevoie de această combinație stilistică, pentru că, în calitate de violonistă, pentru a mă menține în formă și la zi, am nevoie să abordez și un mare concert clasic, care este foarte important pentru mine, dar și o direcție contemporană. Astă mă face să mă simt completă ca ființă umană și ca muzician totodată.

Ce relație aveți cu muzica lui George Enescu?

C.W.: Îl ador! Îl iubesc și veți fi bucuroși să aflați că tocmai am terminat de înregistrat pentru un viitor album, primul său concert pentru vioară, proaspăt găsit în arhivele Muzeului Enescu din București. Cred că a fost interpretat o singură dată, am avut acces la o înregistrare foarte precară din punct de vedere tehnic. Nu a figurat niciodată oficial pe un album iar noi vom oferi prima înregistrare mondială. Am înregistrat lucrarea alături de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Hanovra. Este o lucrare timpurie a lui Enescu, de când avea 16 ani și este fantastică. O iubesc, așa cum iubesc și Octetul său, una dintre cele mai cunoscute lucrări; îi iubesc, de asemenea, opera, simfoniile. Este unul dintre compozitorii mei preferați, pe care îl apreciez și ca violonist, și ca om, ca geniu al acestei lumi.

Când va fi lansat acest album?

C.W.: Cred că în cursul acestei toamne, în octombrie sau noiembrie. Pe disc mai figurează Fantezia pentru pian și orchestră și acest concert timpuriu pentru vioară și orchestră.

Cum îl priviți pe George Enescu în contextul complex al secolului XX?

C.W.: Cred că este unic. Nimeni nu a scris ca el, nimeni nu putea cânta la vioară ca el. Nimeni nu a avut această anvergură de geniu universal, cum a avut-o el. De aceea, cred că este ieșit din comun și foarte singular. În același timp, era foarte ancorat la contextul din jurul său, o dovadă fiind și combinația dintre muzica tradițională românească și elemente ale muzicii franceze, regăsibile în limbajul său. Armonic însă, după cum observăm în Octet, în opera sa și în lucrările camerale timpurii, este atât de îndrăzneț și de modern dar conectat în același timp și la tradiție. Din acest punct de vedere este asemănător cu Bartók și Ligeti. Toți trei sunt în aceeași categorie dar Enescu are un plus de accent romantic, pentru că, în calitate de violonist, el este o creație a acelei epoci.

Interviu realizat de Ioana Marghita