For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Ipostaze pentru tenorul José Cura – George Enescu Festival

Ipostaze pentru tenorul José Cura

L-am văzut de câteva ori în spectacole, la Viena (Canio în „Paiațe”), Ravenna și București (Don José în „Carmen”), Trieste (Otello verdian), Zürich (Rodolfo în „Boema”), Torre del Lago (Cavaradossi în „Tosca”), între 2000 și 2019, adică între 38 și 57 de ani. În atâta vreme, desigur, a avut un parcurs involutiv din punct de vedere vocal, în pofida unei timbralități puternic personalizate printr-o culoare fastuoasă, întunecată de glas, direcționată în sensuri spinto-dramatice. În schimb creativitatea și trăirea scenică au sporit către conceperea unor personaje tulburătoare, intens tensionate. Spre pildă, Otello al său rămâne de neuitat, ca al unui mare actor-cântăreț. Și dacă a început să se afirme ca tenor după debutul din 1992, nu înseamnă că, muzician complex și profund fiind, nu a așternut primele note pe portativ încă de prin 1985 și nu a ridicat bagheta începând cu anul 2003. Până a ni se înfățișa acum, la București, în dubla ipostază de compozitor și dirijor al unor proprii creații, argentinianul semnase deja din 2007 regii și scenografii de operă. O personalitate artistică plurivalentă, care pentru Sala Palatului a ales trei opusuri de muzică sacră.Onorantă pentru festival și pentru aniversarea din 2021 – a XXV-a ediție – a fost compunerea de către Cura a unui „Te Deum” pentru solistă, cor și cor de copii, dedicat și prezentat în primă audiție publicului bucureștean în acompaniamentul legendarei orchestre „Philharmonia” din Londra. O lucrare începută coral (Corul Academic Radio și cel de Copii al Radiodifuziunii Române, aveam să constat, pregătite foarte bine de Ciprian Țuțu, respectiv de Răzvan Rădos), ale cărei declamații au fost continuate de intervenția sopranei Polina Pastirchak, un glas plăcut, de sorginte liric-spintă, care a făcut față unei complicate țesături vocale acute, plină de intervale periculoase, o artistă dispusă și la filaje delicate pe note înalte. O rugă fierbinte a înveșmântat auditoriul. „Happy Birthday Enescu Festival!” a rostit José Cura în fața publicului, la care aș adăuga zicerea marelui Zubin Mehta de acum câțiva ani, în același ambient, „Enescu Festival, în veci!”

Prima piesă fusese „Modus” (notată drept „Kyrie”, fragment din Recviemul argentinian), un cânt psalmodiat prin vocalizele corurilor, o construcție pornită dintr-un pianissimo, trecând prin crescendo și încheiat într-un forte devastator, pentru ca retragerea să se facă către disipări în spațiu. Vocalizările au avut linii melodice simple, dar au servit ideii de imn închinat Divinității.

Ultima parte a cuprins oratoriul „Ecce Homo”, un triptic născut greu, început în 1988 (Magnificat), continuat după câțiva ani (Calvarium) și încheiat ulterior (Stabat Mater), ce cuprinde scene biblice, începutul vieții lui Hristos (prima parte), Patimile și ruga Fecioarei Maria lângă Iisus răstignit (celelalte două secțiuni).

Corurilor li s-au adăugat soliștii Elisa Balbo (Maria, soprană), Ramón Vargas (Cristo, tenor), Roxana Constantinescu (Magdalena, mezzosoprană), Marius Vlad Budoiu (Iuda, Tribunes, Ioannes, tenor), Nicolas Testé (Vox Creaturae, Caiphas, Pilatus, bas) și naratorul Vlad Ivanov.

Arhitectural, oratoriul a constat din Prologul vorbit („A fost odată un Rege… un Rege imprevizibil…”), urmat de cântul sopranei în slăvirea lui Iisus, Mântuitorul, cu o culoare clară de glas și accente acute bine susținute în declamații („Sufletul meu îl preamărește pe Domnul… Milostivirea rămâne din neam în neam”). Puțină lumină a fost în pregătirea Calvarului, marcat apoi de declamațiile tenorului („Tată, nu certa sufletul meu, că sunt neputincios… Lovite sunt oasele mele iar sufletul meu este tulburat”). Binecunoscutele „Adevăr vă zic vouă… unul dintre voi mă va vinde” sunt rostite premonitoriu de Iisus înainte de scena populară „Răstigniți-l!”, de un dramatism cutremurător prin alternanțele de strigăte ale corului și efecte orchestrale. Vocile copiilor aduc așteptata puritate. În schimb se răcnește furibund „Să coboare de pe cruce!”, în timp ce răspunsul sfânt vine „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!”

Ultima parte, Stabat Mater dolorosa „lângă cruce înlăcrimată”, propune un minunat lamento al sopranei – anunțat de mezzosoprană –: „Voi ce treceți pe cale, veniți să vedeți dacă există o durere la fel cu a mea”, continuat de un duo impresionant al celor două femei, Maria și Magdalena, cu desen melodic liric și duios, însoțit de murmurul îndepărtat al corurilor. Finalul aparține lui Iisus-Cristo „În mâinile Tale, îmi încredințez Sufletul”. ECCE HOMO. Amen.

Compozitorul s-a oprit aici. De ce oare? Miracolul Învierii Domnului poate constitui un punct culminant.

Ca dirijor, José Cura nu putea să nu folosească experiența de-o viață de cântăreț atent și disciplinat la indicațiile venite din fosele teatrelor sau de pe podiumurile de concert. Așa încât a tactat precis, dând intrări, impulsionând nuanțe, comod, fără mari efuziuni. Instrumentiștii de excepție, coriștii minunați au răspuns admirabil, alături de soliști.

Textul în mai multe limbi, latină, română, engleză, franceză, germană, spaniolă ș.a. a fost proiectat pe fundalul scenei și bine s-a făcut. În timpul „Te Deum-ului” imaginea a rămas fixă, cu chipul lui Enescu, anii aniversari și denumirea opusului, fixând momentul și generoasa lui semnificație. Au existat însă și alte genuri de proiecții, care mai de care mai provocatoare, șocante, contradictorii, iraționale, abstracte, cu o imagistică aleatoare care oricum nu a servit esențele primei și celei de-a treia lucrări (regie multimedia: Carmen Lidia Vidu).

Articol realizat de Costin Popa