For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Kian Soltani: vocea umană şi sonoritatea violoncelului sunt cumva similare – George Enescu Festival

Kian Soltani: vocea umană şi sonoritatea violoncelului sunt cumva similare

Kian Soltani – minunea persană în care crede Barenboim

După Alisa Weilerstein, Gautier Capuçon şi Daniel Müller-Schott, parada violonceliştilor de faimă continuă, în ediţia a XXV-a a Festivalului, cu evoluţia din 21 septembrie, ora 19,30, de la Sala Palatului, a lui Kian Soltani; artist austriac de origine iraniană a cărui întâlnire cu Daniel Barenboim a fost nu numai decisivă pentru consacrarea mondială, dar şi profund influentă asupra devenirii lui ca artist și ca om. În vârstă de 29 de ani, câștigător al Concursurilor Internaționale „Paulo Cello” din Finlanda, „Karl Davidoff” din Letonia și „Antonio Janigro” din Croația, Soltani este un nume dintre cele mai promițătoare ale violoncelisticii mondiale, aflat la debut pe o scenă din România.

Pe 21 septembrie, publicul român vă va asculta interpretând Concertul op. 129 în la minor; una dintre ultimele realizări componistice ale lui Schumann, o capodoperă şi, probabil, primul mare opus romantic din istoria violoncelului. Ce înseamnă pentru dvs. această lucrare fundamentală pentru instrumentul la care cântaţi?

K. S.: Da, într-adevăr, din perspectiva mea, ca violoncelist, Concertul pentru violoncel de Schumann este una dintre cele mai reprezentative lucrări pe care le avem în repertoriu, fără îndoială ; mai ales din perspectiva perioadei romantice. În ceea ce mă priveşte, compozitorul german rămâne foarte apropiat sensibilităţii mele, un artist cu care am foarte multe conexiuni. Între altele, încă de la prima înregistrare pe care am făcut-o vreodată, Schumann se impune ca unul dintre principalii creatori pe care să-i aprofundez cu adevărat. Am interpretat, practic, toate opusurile pe care le-a gândit pentru violoncel, în anii studiilor mele l-am abordat în mod intensiv – şi mă refer la lucrările pentru violoncel şi pian de felul Pieselor-fantezie op. 73. Însă la Concertul op. 129 m-am raportat mereu nu cu teamă, dar ca la ceva pe care îl venerezi atât de mult încât nu îţi permiţi măcar să îl atingi. Aşa că întreaga mea adolescenţă m-am raportat cu atât de mult respect la această creaţie încât nici măcar nu am îndrăznit să mă apropii de ea. Am ţinut să fiu cu adevărat pregătit pentru asta, pentru momentul în care îi va veni vremea. Aşadar, aveam deja bine peste 20 de ani (cred că 23 sau 24) când am început cu adevărat să lucrez Concertul. Violoncelistic, fireşte că ştiam pe dinafară tot ce e scris în partitură, pentru că îl ascultasem în nenumărate ocazii interpretat de alţii, dar atunci m-am decis să sondez în profunzime, fiindcă nu am dorit să cânt lucrarea înainte de a fi sută la sută pregătit – atât muzical, cât şi instrumental.  Aşa că atunci când am decis să studiez Concertul op. 129,  avusesem răbdarea necesară pentru a mă îndrepta în direcţia potrivită, în afara reflexelor vechi sau greşite prin care să vorbească vocea tânărului student care fusesem.  În momentul de faţă, lucrarea figurează în repertoriul meu şi am sentimentul că mă simt mult mai confortabil în relaţie cu ea pe scenă, probabil şi pentru că, de la început, abordarea mea a fost cea corectă. Nu am cântat-o vreodată fără a o gândi – pur şi simplu, se întâmplă să fii la început şi să o parcurgi din raţiuni tehnice, însă nu a fost cazul meu. Asta ar fi fost o viziune greşită. Există, desigur, numeroase dificultăţi cărora trebuie să le faci faţă, Dar, de la bun început, am privit totul pornind de la muzică şi expresie, iar în prezent e fără îndoială unul dintre concertele mele preferate şi unul în relaţie cu care mă simt aproape în largul meu atunci când îl prezint publicului.

Ce vă impresionează şi azi în mod special la Concertul op. 129 de Robert Schumann? Care ar fi acele atribute concrete ale lumii lui expresive ce nu încetează să vă atragă atenţia?

K. S.: Ca violoncelist, sigur că eu trebuie în primul rând să cânt, e ceva spre care violonceliştii aspiră cel mai tare. Vocea umană şi sonoritatea violoncelului sunt cumva similare în caracterul lor general, aşa că tind în permanenţă să fiu asemenea unui interpret vocal. Concertul de Schumann este foarte generos din acest punct de vedere, are atât de multe caracteristici melodice pe care violoncelistul le poate specula, în special în mişcarea secundă. Prima parte este foarte provocatoare, pentru că deşi are, de asemenea, un caracter cantabil, acesta este întrerupt, în mod constant, de idei care pur şi simplu apar brusc şi întrerup curgerea sonoră, mai ales în secţiunea dezvoltătoare. Am şi citit un text, nu mai ştiu dacă era din jurnalul compozitorului sau din cel al Clarei Schumann, dar menţiona că Robert Schumann s-a trezit brusc în miezul nopţii cu noi idei şi s-a dus imediat la pian şi le-a notat, modificând partitura. Observaţia era legată de Concertul pentru violoncel – şi poţi simţi acest lucru cu claritate în cazul secţiunii dezvoltătoare. Pentru că începe o idee şi imediat intervine o alta, cu totul nouă, întrerupând-o pe precedenta. Există cu siguranţă un element de bipolaritate în acestă secţiune şi, desigur, ne sunt familiari tuturor Schumann şi cei doi prieteni ai săi imaginari, Florestan şi Eusebius, cel liric şi cel sălbatic. Ei bine, în această secţiune dezvoltătoare îi poţi simţi foarte bine, e fascinantă. În ceea ce priveşte ultima mişcare, ea radiază bucurie. Schumann însuşi a descris acest concert ca fiind o lume de sunete solară.

Schumann iubea foarte mult sunetul violoncelului.

K. S.: Da, da, cu siguranţă. Mulţi violoncelişti tind să se concentreze mai mult pe partea întunecată a lucrării, care există, desigur, dar nu trebuie să o uite pe cea solară – iar cea de-a treia mişcare este cu siguranţă plină de bucurie şi are un caracter diferit, aproape dansant, total înălţător. Sunt multe elemente foarte diferite în acest concert, care adăncesc plăcerea explorării şi a prezentării sale pe scenă.

Kian Soltani, în 2015, postul Radio România Muzical a transmis în direct concertul dumneavoastră din cadrul Festivalului BBC Proms de la Londra. Aţi interpretat atunci Concertul op. 56 de Beethoven, cu Daniel Barenboim la pian, acesta asigurând şi conducerea muzicală. În propria afirmare, relaţia cu Daniel Barenboim a fost una importantă, cu siguranţă. Ce înseamnă pentru dvs. marele dirijor şi pianist?

K. S.: Da, aţi menţionat corect acel eveniment, cel puţin pentru mine a fost unul dintre cele mai importante ale activităţii de până în prezent. Concertul din 2015, din Festivalul BBC Proms a făcut parte dintr-un turneu mai amplu, fiind de fapt ultimul concert din cadrul respectivului turneu. Ne-am aflat împreună pe numeroase scene din Europa, dar şi din America de Sud, iar colaborarea cu Daniel Barenboim a început cu un an şi jumătate înainte de acel turneu. Am cântat în faţa lui într-o audiţie din vara anului 2013, pentru că îşi dorea un prim- violoncelist în orchestra sa. Nu mi-am dorit niciodată să devin membru de orchestră, nu am aspirat la aşa ceva, dar când am auzit că Daniel Barenboim caută un prim-violoncelist pentru West-Eastern Divan (care era de fapt o orchestră-proiect, în care ne întâlneam o dată, de două ori pe an, nu era de fapt o orchestră profesionistă în adevăratul sens al cuvântului, ce repetă săptămânal), mi-am zis că este o ocazie unică, pe care nu o pot rata. Aşa că i-am cântat, iar în 2014 debutam în concert ca prim-violoncelist; însă din start i-am mărturisit că eu nu sunt un muzician de orchestră şi că aspir să devin solist. Asta îmi doresc să fiu şi în direcţia asta lucrez zilnic. A înţeles imediat şi mi-a spus:  „Nu-ţi face griji, o să îţi ofer suficiente ocazii.” Aşa că încă de la debutul primului proiect a început să lucreze cu mine, dându-mi sfaturi după repetiţiile cu orchestra. În perioada respectivă ţin minte că pregăteam Concertul pentru violoncel şi orchestră de Dvořák; şi în fiecare zi a săptămânii, seara, după repetiţii, lucram separat cu el. Triplul concert mi-a oferit o şansă extraordinară, m-am pregătit extrem de mult, am studiat intensiv. Cel puţin jumătate de an am lucrat la această partitură, pe care o mai interpretasem, de fapt, înainte, de câteva ori – dar tot am aprofundat-o încă jumătate de an. Dintr-un anumit punct de vedere, am reînvăţat-o din temelii iar turneul a ieşit foarte bine. După aceea mi s-au deschis multe uşi, am simţit asta. A fost un moment extrem de important, iar relaţia dintre mine şi Daniel Barenboim continuă şi în prezent. Lucrăm împreună şi chiar vom interpreta în octombrie Concertul pentru violoncel şi orchestră de Schumann în capitala Germaniei, cu Capela de Stat din Berlin – un alt eveniment pe care îl aştept cu nerăbdare.

Interviu realizat de Ștefan Costache