For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser „Lulu”, Lawrence Foster și vaccinarea anti-Covid – George Enescu Festival

„Lulu”, Lawrence Foster și vaccinarea anti-Covid

S-a întâmplat după pauza concertului cu opera „Lulu” de Alban Berg, în sala Ateneului Român. Pe scenă, înainte de actul al II-lea, dirijorul Lawrence Foster (n. 1941), vechi oaspete și prieten al României, a dorit să ne spună câteva cuvinte. A anunțat că are probleme de respirație și că dirijează așezat, întrucât înainte de a fi vaccinat a stat o lună în spital, bolnav de Covid. A făcut un apel patetic îndemnându-ne la vaccinare pentru binele nostru. A continuat motivând formula redusă a Orchestrei de Cameră a Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca, întrucât se cântă varianta numai în două acte (așa cum a fost lăsată de Berg la moartea sa în 1935), dar aranjată acum cameral de către compozitorul german Eberhard Kloke (n. 1948) pentru reprezentare în teatre restricționate de normele anti-Covid, procedeu folosit și la alte lucrări precum „Elektra”, „Salomeea” sau „Wozzeck”. Formula este cu circa 30 de instrumentiști. „Sigur că nu veți avea un sunet vienez-straussian produs cu 14 violine prime, cum stă scris în partitura operei lui Berg” a recunoscut Foster, dar a subliniat dificultatea sporită a interpretării cu o asemenea orchestră redusă. Și-a mărturisit apoi preferința pentru instrumentiștii clujeni, pe care i-a dirijat pentru prima dată în 1969. Fost director artistic al Festivalului „Enescu”, Lawrence Foster și-a exprimat apoi omagiul său pentru Mihai Constantinescu, directorul executiv al festivalului vreme de 14 ediții postdecembriste și directorul firmei organizatoare ARTEXIM, aflat acum în prag de pensionare pentru limită de vârstă. A fost un cuvânt de suflet, bine primit de public.

Cronicarul recunoaște performanța ansamblului dirijat cu mare competență de Foster (micile derapaje ale alămurilor fiind insignifiante) și îndeosebi a platoului solistic, dar crede că „Lulu” face parte dintre lucrările complicate, ce ar fi avut de câștigat în fața asistenței dacă s-ar fi recurs la o  producție scenică sau cel puțin semi-scenică sau măcar cu textul proiectat pe ecrane laterale, așa cum s-a procedat în multe situații anterioare. De pildă, chiar pe Interludiul din al doilea act partitura cere, cu detalii de cadraje, proiectarea unui film mut care să prezinte imagini ale destinului lui Lulu, de la arestare la eliberare. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat. Distribuirea libretului integral tipărit a putut doar să servească post-festum doritorilor. Interpreții care defilau pe scenă s-au rezumat la simbolice atitudini individuale, ce-i drept mai mult sau mai puțin expresive, nelegate de relaționarea între ei, ignorând conflictele psiho-dramaturgice care abundă în opusul lui Berg, făcându-l referențial pentru stilul și epoca în care a fost creat. În acest mod, primul și singurul dramaturg al lecturii a rămas dirijorul, ceea ce – pe undeva – a fost firesc.

Spuneam că soliștii au fost foarte buni, cu voci potrivite și înzestrați cu darul declamației pe muzică, precum și al prozei teatrale. I-aș numi în ordinea apariției la pupitre, în fața orchestrei și a noastră.

Basul Paul Gay (Dresorul / Un atlet / Rodrigo), ne amintim, a fost Oedipe în concertul de deschidere al Festivalului „George Enescu”, ediția 2017, sub bagheta lui Vladimir Jurowski. Acum, la 53 de ani, a rămas cu glasul tunător, ce a umplut sala Ateneului. Unele note înalte mai puțin vibrate nu au deranjat.

Soprana Annika Gerhards, 31 de ani, nu și-a trecut încă pe website-ul oficial rolul titular din „Lulu”, ceea ce înseamnă că a debutat la București. Este o voce lirică, mobilă, maleabilă cu abilități de coloratură și cu extensii fantastice supra-acute. Glasul nu este mare, nu posedă multe armonice dar proiecția de sunet este impecabilă, fermă, tăioasă, cu atacuri strălucitoare în registrul înalt, dominând totul, orchestră, spațiu acustic. A dovedit-o imediat ce s-a încălzit, în marea scenă – muzică și dialoguri teatrale – cu Pictorul Walter Schwarz (tenorul Alexander Kaimbacher) și a sfârșit prin dramaturgie puternică în scena cu Dr. Ludwig Schön (baritonul Jochen Schmeckenbecher) sau în convorbirea cu Alwa (tenorul Charles Workman). Cu un regizor bun, Annika Gerhards poate deveni, în spectacol, o Lulu valabilă.

Alexander Kaimbacher a emis atacuri de Heldentenor, a cântat cu pasiune, dar unele sunete acute s-au dispersat sau au fost abordate într-o falsetto întărit. Reușită a fost marea scenă dramatică pe care a susținut-o cu Dr. Schön.

Jochen Schmeckenbecher, 54 de ani, a fost poate cântărețul cu glasul cel mai impresionant, dominator, puternic dramatic, cu sunete somptuoase. Am văzut în el un Don Pizarro din „Fidelio” de Beethoven sau chiar un Telramund din „Lohengrin” de Wagner. Bun declamator, a avut o consistentă contribuție în scenele cu Alwa sau în cea conflictuală cu Pictorul.

Și Charles Workman  (compozitorul Alwa, fiul dr. Schön ) a avut dramatism și a demonstrat că stăpânește declamația, dar și dialogul calm și liniștit în scena cu Lulu, pe care o finalizează însă cu o acută „albă”, „deschisă”.

Basul Roman Astakhov (Schigolch) a înfățișat un glas de profunzime abisală, în timp ce în rolul Contesei Martha Geschwitz, am făcut cunoștință cu mezzosoprana Ulrike Helzel, posesoara unei voci frumoase, ample, omogene, sonore, cu treceri insesizabile către registrul grav „de piept”.

Au mai fost distribuiți basul Jozef Benci (ca Directorul teatrului și în rolul vorbit al Ofițerului medical, dr. Goll), altista Ilseyar Khayrullova (Un elev / O garderobieră), tenorul Michael Gniffke (Prințul / Servitorul).

Nu uit să-l menționez pe Néstor Bayona, pianist și dirijor asistent al lui Lawrence Foster.

Succes deosebit, aplauze îndelungi, spectatori puțini.

Articol realizat de Costin POPA