For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Mihai Constantinescu: „Festivalul Enescu e o poveste care poate continua doar din iubire” – George Enescu Festival

Mihai Constantinescu: „Festivalul Enescu e o poveste care poate continua doar din iubire”

Interviu de Ruxandra Predescu

Mihai Constantinescu, directorul Artexim, organizatorul Festivalului și Concursului George Enescu, are câteva sosii. Sunt absolut convinsă de asta, de vreme ce, de fiecare dată când am intrat în culise la această ediție, fie că vorbim de Sala Palatului, Sala Radio sau Ateneu, era prezent. Estimez că mai avea niște dubluri perfecte la vreo discuție cu cine știe ce interpret sau dirijor celebru, cu vreun manager, sau la o ședință ad-hoc cu echipa.

Cel mai important, însă, Mihai Constantinescu reușește cumva să-și păstreze un zâmbet îngăduitor în aproape orice situație, ba chiar să explice niscaiva teorii muzicale, detalii din viața unui compozitor sau altul sau de ce două interpretări ireproșabile ale aceleiași bucăți muzicale pot suna atât de diferit.

Anul acesta, după cum știți, Festivalul s-a desfășurat sub semnul „O istorie din iubire” și nimic nu spune „iubire” mai mult decât 30 de ani dăruiți unei relații. Am vorbit cu adevăratul Mihai Constantinescu despre această istorie, personală și profesională deopotrivă, imediat după încheierea Festivalului, pe 27 septembrie. Publicăm doar azi acest interviu, din motive obiective, care au întârziat transcrierea lui.

 

Festivalul George Enescu a marcat aseară ultimul concert din această ediție. Când se termină, de fapt, pentru tine?
Festivalul s-a terminat ieri, pe 26, apoi se termină pe 28, când pleacă ultimii artiști, iar pentru mine probabil pe 12 octombrie, când e prima mea zi de pensie. În realitate, se va încheia când se termină toate deconturile. Nu știu sigur când o să fie asta, dar mai e până atunci.

Pentru public, însă, s-a terminat aseară, poate doar să mai citească ultimele interviuri și articole.
Și să ne critice.

Și asta, inevitabil. Sunt sigură că a fost… A fost cea mai grea ediție?
Da, bineînțeles. A fost grea din pricina contextului pandemic. Au fost și altele, mai grele, din diferite puncte  de vedere, dar, organizatoric, asta a fost cea mai grea.

Dar din punct de vedere al alcătuirii programului. Festivalul e de-acum – de ceva vreme, de fapt – cunoscut și apreciat, nu cred că se mai pune problema de a duce muncă de convingere pentru a avea un solist sau un ansablu în program.
Da, ține doar de programul lor. Nu mai e ca acum 20 de ani când ne rugam de ei, plăteam banii înainte, vremuri pe care ar trebui să le uităm. Sigur, eu nu pot să le uit, pentru că le-am trăit, iar cei care vin și vor veni să lucreze la Festival trebuie să le știe pentru că acum e mult mai simplu. Se știe de festival, nu mai trebuie să faci scrisoarea aceea pe trei pagini în care spuneam ce frumoși suntem, ce deștepți, ce corecți și așa mai departe. Nici gând! Acum pur si simplu spui „Festivalul Enescu” și ți se răspunde și, în limita programului, artiștii vin.

Și nu doar că sunt dispuși, unii sunt chiar dornici să fie prezenți aici.
Da, am primit multe propuneri, atât pentru ediția asta, cât și pentru 2023, însă din păcate nu am putut să confirm absolut nimic pentru că nu știu cum o să arate. Dar propuneri sunt, vin, iar lucrul acesta nu poate decât să mă bucure, mai ales că știu cum era pe vremuri, cu rugăminți, cu apelat la unii și la alții.

Au fost ediții, mai ales la sfârșitul anilor ’90, când și-au trimis reprezentanți ca să vadă sala, hotelul, mașinile, autocarele… Foarte stricți au fost până și-au dat seama nu suntem chiar Bandustan. Îmi aduc aminte, în 1995, când a venit Menuhin și nu era nici o sală făcută, doar se construia sala Cuza de la actualul Parlament. A venit secretarul lui și l-am dus peste tot, la aeroport, hotel, mașini, și hai să vedem și sala. Iar sala, în luna iulie, era… goală, cu pungi, moloz, praf, fără scaune, fără nimic. El era îmbrăcat impecabil, cu un costum negru, cu pantofi de lac, și m-a întrebat dacă eu cred că acolo o să se desfășoare festivalul, iar eu i-am răspuns, „Da, evident!”. Și s-a desfășurat. Bine, cu aventuri, că aveam doar sala mare și încă două unde să se schimbe ei, restul era șantier. Am trecut prin catacombe cu Menuhin de mână, spre Izvor, să mănânce niște senvișuri la cantina muncitorilor. Sunt multe amintiri.

Și nu le povestești într-o carte?
Nu. Am vorbit despre asta, dar nu cred. Sunt și prea multe lucruri triste care poate că e mai bine să rămână nepovestite.

Ar fi, însă, o cronică a întregului parcurs al Festivalului. Cum a plecat de la…
De la Cântarea României!

În ’90, când ai preluat această sarcină, fuseseră vreo câteva ediții cu ceva timp în urmă, dar, practic, tot ce-ai avut când ai pornit la drum au fost numele și renumele compozitorului. Și un oarecare buget.
Și câteva recomandări pe care le făceau artiștii români care aveau relațiile lor în străinătate.

Dar, practic, asta era zestrea.
Da, și s-a risipit repede odată cu Mineriadele, în 1990. Atunci Menuhin, care trebuia să vină la deschiderea Festivalului, în ’91, a spus că nu mai vine până când România nu e o țară democrată.

Ai reconstruit nu doar Festivalul, cât și Concursul George Enescu, unde se înscriu mulți tineri, și te-aș întreba cum vezi tu următoarea generație de melomani.
Scot anul ăsta și contextul său din discuție și mă duc la 2019, când noi nu mai vorbeam de Enescu ca de un „festival al capetelor gri”, cum le spun eu celor mai în vârstă, așa cum e cazul la festivalurile mari de-afară. Noi avem și o puternică participare a celor de sub 40 de ani, cei din corporații care au început să prindă gustul marilor concerte, plus că am păstrat accesul pentru studenți, astfel că avem un mix generațional destul de bun, toată lumea a remarcat asta. Și am profitat de asta pentru sectiunea World Music sau cea de jazz, am profitat și de ideile pe care le-a avut Oana (n.a. Oana Marinescu – OMA Vision, Director de comunicare al Festivalului și Concursului George Enescu) pentru a ne apropia publicul tânăr. Concursul a avut și el un rol în atragerea publicului tânăr, însă un rol esential cred că l-a avut Piața Festivalului.

Cum a apărut acest proiect?
Pe vremea lui Cristi Mandeal, venise Guvernul Năstase, iar ideea a fost a lui Șerban Mihăilescu. Mandeal și cu mine am fost împotrivă, dar până la urmă locul acesta a făcut ca Festivalul să devină cunoscut. Erau concerte, evenimente, accesul liber, veneau copiii cu adulții de mână, era o transhumantă Ateneu – Sala Palatului și înapoi, iar Festivalul începuse să devină cunoscut, așa că dacă măcar un procent din cei care veneau în Piața Festivalului au ajuns ulterior în săli, eu cred că a fost un mare câștig pentru Festival. Până atunci, până în 2001, era mai degrabă un festival închis, elitist.

Ca să revenim la întrebare, înțeleg că ești mai degrabă optimist în ceea ce ce privește viitoarele generații de melomani?
Nu prea. Sunt mai degrabă sceptic, și sunt așa din mai multe motive. În primul rând, muzica este scoasă din școli, apoi muzica clasică se aude din ce în ce mai rar în media. Atâta timp cât copilului nu i se oferă ocazia să vadă și să audă acest gen, nu-și poate face o impresie și o etichetează așa cum aude în jur, „A, muzica aia bătrânească. Nu mă interesează”. Nu educăm fete de pension, dar totuși copilul trebuie să știe și de această muzică, e un aspect care ține de cultură generală. Atâta timp cât lucrurile astea nu se schimbă, consider că viitorul nu e prea roz. Știu că a fost o discuție legată de rating, că genul aceasta de muzică nu are rating. Pai, ratingul ți-l faci, nici o emisiune nu vine pe piață cu audiență.

Nu cred că e normal ca posturi de televiziune cu audiență să nu vorbească deloc despre Enescu, ci doar despre Untold și alte evenimente de acest gen. E foarte bine că sunt, că se vorbește despre ele, dar de ce doar despre ele? Am avut cândva o discuție la CNA despre un buletin de știri culturale, așa cum există cele din sport, de exemplu, dar mi s-a spus că nu se pot implica în politica de programe a posturilor. Dar atâta timp cât se bagă tot felul de campanii sociale sau politice, de ce nu și cultură? Mai ales că ai ce să dai, ai cu ce să faci un asemenea buletin de știri! În fine, ca să concluzionez, nu prea sunt optimist.

Există, de-a lungul carierei tale ca director la Enescu, un artist, un ansamblu pe care ți i-ai dorit în program și nu s-a întâmplat?
Da, sunt. Am vrut să aduc mai multe orchestre americane, dar am reușit doar două, am vrut să-i aduc pe Itzhak Perlman, pe Maurizio Pollini sau Valeriy Sokolov, dar n-am putut din varii motive. Îmi aduc aminte, cred că era 2003, când am vrut să aduc Los Angeles Philharmonic cu James Levine, și n-a vrut să vină. I-am spus că are libertatea să-și stabilească onorariul, dar nici așa nu voia să vină în România, noi nu eram pe hartă. Asta s-a schimbat, însă, suntem acolo, alături de marile festivaluri europene. Ar mai fi și Divan, orchestra lui Daniel Barenboim, dar acolo au fost motive organizatorice, pentru că turneul lor se termină mereu la finele lui august.

Care au fost, de-a lungul timpului, cele mai mari provocări de organizare? Lipsa de predictibilitate? bugetul incert?
Mi s-a spus la un moment dat că sunt ca un acrobat fără plasă. Mă arunc, la fel ca și la această ediție, de altfel, fără să fiu sigur că lucrurile se rezolvă cumva. Anul ăsta a fost cu cele mai mari provocări, cele obișnuite, la care s-au adăugat și condițiile speciale. N-am avut decât vreo două renunțări din program, în rest am reușit să păstrăm cam tot ce am plănuit. Au fost și probleme legate de unele instrumente pe care trebuie să le punem la dispoziția artiștilor, unele care nu erau în România.

În 2019 am avut multe lucrări contemporane scrise pentru instrumente de percuție din care aproximativ trei sferturi nu se găseau în România! Pentru 2021 am luat legătura cu compozitorii și le-am cerut lucrările pentru a ne asigura că avem instrumentele necesare. De exemplu, la una din compoziții era nevoie de niște pietre speciale care scoteau un anumit tip de sunet, speciale pentru muzică chinezească. De unde să le iei?! Pentru concertul cel mai audiat de anul ăsta la Sala Radio am avut nevoie de niște instrumente turcești. Pe unele nu le-am găsit, a trebuit să improvizăm. Iar situații de genul acesta apar prin toate departamentele, la cazare, transport…

Anul acesta a fost cu atât mai greu cu cât Festivalul a durat nu trei, ca de obicei, ci patru săptămâni! Așa am stabilit în 2019, pentru că urma a 25-a ediție, dar atunci nu știam cât de multe și de mult se vor schimba. A meritat, însă, am avut concerte extraordinare în ultima săptămână.

Când ai fost la Andrei Pleșu, în 1990, care era planul, cum vedeai revenirea Festivalului?
Eu lucram la Direcția Muzică de ceva timp și am spus că trebuie să facem ceva și să readucem în memorie și atenție două evenimente: Festivalul Enescu, care avea o tradiție, și unul de muzică ușoară – până la urmă au fost două, Cerbul de Aur și Mamaia. Făcusem deja festivalul București, cu Sandra, La Toya Jackson, Boney M., Shirley Bassey, în fine, nume mari, și mi s-a spus să mă decid ce vreau, că la marile agenții care se ocupă de muzică clasică nu prea dă bine să faci în paralel și evenimente din astea. Prin urmare, ne-am retras către muzica clasică.

A fost de la început structura cu festival și concurs?
Da. Pe vremea aia, concursul era mai cunoscut decât festivalul, care intrase cumva într-un con de umbră, inclus în Cântarea României. Ca dovadă, la prima ediție am avut 170 de concurenți, deci o participare amplă, cu un juriu impresionant.

Să revenim la începuturi, la reînceput, de fapt. Cum a fost, concret?
S-a organizat un comitet, desigur, așa era pe vremea aia! Comitetul s-a întrunit o singură dată și mi-a fost clar că dacă se păstra ritmul respectiv, Festivalul nu urma să mai aibă loc vreodată! Singurul om din comitetul ăla care putea să miște ceva era Ludovic Spiess și chiar a făcut foarte multe atunci, după care, tot el, când a devenit ministru, a fost cel care l-a întrerupt! În mod normal, Festivalul trebuia să se desfășoare la trei ani, adică următoarea ediție urma să fie în 1994. M-am dus să-mi semneze bugetul și nu l-a semnat, așa că nu s-a ținut următoarea ediție. S-a reluat mai apoi când m-a sunat Mihai Brediceanu și mi-a spus că a vorbit cu Menuhin și a acceptat să vină în România în toamna lui 1995: „Poți să faci ceva? Reiei festivalul? Un concert?”.

Am spus că trebuie, indiferent ce și cum, e un semn, Menuhin trebuie să vină. Așa a pornit Festivalul din nou. Firește, n-a lipsit un nou comitet. Cu 17 membri! Fiecare avea pe cineva de propus, așa că a ieșit un program destul de…

Colorat?
Să zicem că au fost propuneri cu persoane care nu aveau ce să caute în program. Nouă ne era destul greu să refuzăm, dar Lawrence Foster, directorul artistic de atunci, n-a avut această problemă, și a condiționat participarea în Festival de recunoașterea internațională. De-atunci Festivalul a avut o linie foarte clară și n-a mai fost deranjat de nici un comitet sau interferențe politice.

Cât de greu a fost să convingi invitații străini să cânte Enescu la Festival? Cât de cunoscută era opera sa la momentul acela în lume?
Puțin, și asta a fost una din ideile lui Foster, ca orchestrele să vină cu două programe, din care unul cu Enescu.  Enescu nu e un compozitor ușor de interpretat și la început a fost mai dificil să convingem, dar, după ce câteva nume mari i-au abordat opera, a fost mai ușor să facem acea echipă internațională de soliști și dirijori mai tineri care au devenit un fel de ambasadori.  Acum nu mai e greu, dovadă că la ediția asta am avut două orchestre mari care au vrut să facă aceeași lucrare de Enescu, Simfonia a III-a.

Mult timp artiștii români au considerat că ei sunt cei mai buni interpreți ai muzicii lui Enescu, am auzit asta chiar și de la politicieni, „Dom’le, nu mai chemăm de afară, că oricum românii știu cel mai bine să cânte Enescu”. Însă tinerii artiști străini, cum ar fi Petrenko sau Jurowski, sau Gherghiev, au venit cu noi formule și interpretări, iar atunci lumea a început să se îndrăgostească de Enescu.

Practic, a fost nevoie ca muzica sa să fie interpretată de străini ca să ne îndrăgostim și noi de ea!
Cam da, și e numai vina noastră că nu prea s-a cântat Enescu înainte de ’89, că a fost exilat, că a trăit la Paris, nu era al nostru… Noi trebuia să cultivăm valorile naționale care scriau muzică pentru partid!

S-a terminat această ediție a Festivalului aseară. Ești trist? Nostalgic?
Ieri am fost trist. Acum, nu prea. Poate o să fiu din nou pe 12 octombrie, în prima zi de pensie, când probabil nu o să mai am ce să răspund la telefon sau pe mail, o să văd atunci. Cred că o să fiu sigur trist dacă peste doi ani, sau la anul, când trebuie să fie concursul, nu merge așa cum a fost până acum. Nu vreau asta, dar situația de acum…

Care e, de fapt, situația de acum?
Atât eu cât și Vladimir am anunțat acum doi ani că ne vom retrage înainte de 2023. Eu am mai discutat cu niște tineri care au lucrat la Artexim și mi-am dorit să-i atrag, să-i pregătesc, însă nu puteam să le garantez că posturile lor sunt sigure și după ce plec eu. Ministerul știa de situația asta, dar n-a făcut nimic. Lumea românească încă mai crede că un astfel de eveniment se face repede, dovadă că pentru ediția asta am semnat contractul abia în luna iunie. Probabil că-și imaginează că, gata!, vin toți când le dăm un telefon și-i chemăm la festival! Nimeni nu ne crede că e nevoie de pregătiri cu mult timp înainte, nimeni nu crede că am negociat 18 ani cu Filarmonica din Berlin și zece ani cu Anne-Sophie Mutter să vină la Enescu! Orchestrele își fac programele cu foarte mult timp înainte și indiferent cine o să vină la Enescu, oricât de extraordinar, tot are nevoie de timp de pregătire.

Îmi amintesc, în 2001, când s-a decis ca următoarea ediție să fie peste doi, nu peste trei ani, în 2003, că a fost groaznic de greu. Nu pot să spun că mi-e rușine de acea ediție, dar, după ce la precedentele avusesem Orchestra Națională a Franței și Filarmonica din Viena și așa mai departe, în 2003 a fost clar o ediție mai slabă, pentru că noi purtasem toate discuțiile pentru 2004. A fost foarte greu de înțeles pentru unii atunci, dar a trebuit s-o facem pentru a intra într-un ritm.

Acum există riscul de a fi numit un tandem pe rațiuni politice, nu profesionale, și sunt deja niște nume vehiculate pe o listă scurtă. Unii care se autopropun, alții pe care i-ar vrea viața muzicală sau cea politică. Sunt niște nume, mai mult pentru poziția de director artistic, dar acesta este acolo, departe. Problema e ce se întâmplă aici, în locul meu, și sunt oameni care se bat pentru acest loc, însă nu știu ce-i așteaptă! Toată lumea crede că salariul este extraordinar…

Nu știu de ce, doar e public salariul tău!
Este, iar noi n-am reușit nici măcar să devenim instituție publică de importanță națională, așa cum sunt Filarmonica Română, Opera și altele care poate nu au activitatea noastră. Deci salariul e mic și nici nu plec toată ziua prin străinătate la discuții! Am fost trimis doar de două ori în 30 de ani de instituția mea în străinătate. În rest, am discutat la telefon cu invitații și i-am cunoscut personal la Festival. Lumea crede că e o poziție cu multe avantaje, nu știu, poate le are, poate n-am fost eu un manager perfect atâta timp cât nici mașină de serviciu n-am! Însă eu am considerat că primul lucru pe care trebuie să-l fac e să aduc artiști la Festival, să ne onorăm contractele cu ei și pe urmă să vedem dacă ne mai rămâne și nouă pentru ceva, să ne zugrăvim sediul, de exemplu.

Posibil că se consideră că aici îți poți face niște relații personale importante, dar asta nu e o poziție în care să ai preconcepții și preferințe, „I-am chemat pe ăia ca să mă cheme și ei pe mine după aia”, nu merge așa. Eu nu am prieteni, n-am fost dispus la astfel de compromisuri așa că mi-am atras mai degrabă dușmani decât prieteni. Viață de familie? Mai puțină! Copilul meu nu lucrează în domeniu și îi mulțumesc pentru că nu m-a pus niciodată în situația de a face un compromis ca să-l ajut sau să-l promovez. Toate astea sunt niște lucruri pe care trebuie să ți le asumi când te  așezi pe scaunul ăla.

Totuși cineva trebuie să-și asume alegerea următorului director executiv al Festivalului.
Ministerul. Este o instituție a ministerului, ei trebuie să găsească formule pentru numirea directorului Artexim. Eu nu vreau nici măcar să fac vreo recomandare. Că se face concurs, că se face nominalizare, nu știu, este problema lor, nu mă bag. Dacă voi considera că cei numiți, atât directorul artistic, cât și directorul Artexim, sunt persoane care înțeleg să facă asta așa cum cred și eu că ar trebui făcut, da, pot să ajut, dar atât.

E bine de știut asta pentru succesorul tău.
Dacă, subliniez, dacă voi considera că nu are alte interese mai presus de Festival. Și nu o să fiu eu cel care spune „Fă aia sau aia”.

După trei decenii fără pauze, adesea fără concedii, nu doar că nu o să mai ai responsabilitatea Festivalului sau a concursului, dar o să ai și foarte mult timp liber. Ai planuri în acest sens?
Abia aștept să mă apuc din nou de citit! Chiar și în perioada asta foarte aglomerată am reușit să termin două cărți, așa că abia aștept să mă reapuc de citit, să ascult muzică bună, dar nu cred că doar asta o să mă țină. Acum, însă, simt nevoia de odihnă după această ediție și după acești 30 de ani. De altfel, eu aș fi vrut să pot avea opțiunea unui an sabatic și apoi să revin, dar la noi nu se poate așa ceva, și nici Festivalul nu poate aștepta.

Există ceva ce ai vrea să spui după acești 30 de ani?
Nu, ce am avut de spus, am spus. Am preferat, oricum, să țin capacul pe oala care fierbe. De-asta Festivalul nu a avut scandaluri în 30 de ani. Le-am spus decidenților că eu sun doar dacă e ceva ce nu pot să rezolv singur, în rest nu vor auzi de mine, însă cred că n-a fost chiar bine cum am procedat. Poate ar fi trebuit să bat toba mai tare și să se știe câtă muncă e de făcut aici.

În final, pentru că tema de anul acesta a fost „O istorie din iubire”…
Vreau să spun că n-am fost de acord cu această temă la început! Mi s-a părut nepotrivită, mai ales în actualul context pandemic, dar până la urmă Oana m-a convins, și-mi pare bine că a făcut-o. Într-adevăr, definește foarte bine această ediție, cred că fără acest motto oamenii nu ar fi fost atât de apropiați de această ediție, în acest context. Și mă refer aici la public, invitați, dar și la echipă. Cred că a fost cea mai închegată echipă din 30 de ani, trup și suflet.

Revenind, însă, cred că „O istorie din iubire” este cea mai bună definiție a relației de trei decenii pe care o ai cu Festivalul și Concursul George Enescu. Cum continuă această istorie personală? Continuă?
Nu știu. Am spus că în 2023 probabil că n-am să fiu nici în public. Ieri am închis ușa de acces pentru artiști și am eliberat scena pentru ultima dată, a fost un moment special, dificil. Nu știu dacă peste câțiva ani o să pot pur și simplu să stau în sală și să ascult ce se va oferi atunci în program. Ușa n-o s-o închid, dar deocamdată nu știu cum se va schimba relația asta. Poate voi reveni, într-o formă sau alta, însă asta depinde foarte mult de cine o să fie în locul meu. Dacă o face din interes sau o face din iubire. Eu cred că Festivalul Enescu e o poveste care doar din iubire poate continua.