For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Mirabilia – George Enescu Festival

Mărturisesc că nerăbdarea cu care am așteptat concertul de la Sala Palatului din seara zilei de 21 septembrie, pe care Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Ungare l-a susținut sub bagheta dirijorului Christian Badea, s-a datorat celor două lucrări care au alcătuit miezul programului eclectic propus în seria Mari orchestre ale lumii. Concertul pentru violoncel și orchestră în la minor op.129 de Robert Schumann, în viziunea tânărului violoncelist austriac de origine iraniană Kian Soltani – care încheie suita violonceliștilor de top prezenți la Festivalul „Enescu” – și suita Mandarinul miraculos de Béla Bartók sunt două geme ale repertoriului simfonic pe care la București, și îndrăznesc să spun în România, le auzim prea rar. Însă așteptările nu coincid cu realitatea în totalitate, pentru că poemul vocal-simfonic Vox Maris op.31 scris de George Enescu, care a răsunat în debutul acestui magnific concert și la care au participat tenorul Cosmin Ifrim și Corului Filarmonicii George Enescu, condus de dirijorul Iosif Ion Prunner, a spulberat orice urmă de așteptare. Așa cum ne-a obișnuit, Badea a hipnotizat atât muzicienii orchestrei cât și publicul prezent în sală, reconstruind cu o deosebită plasticitate povestea opusului (lucrarea este una programatică) la care Enescu a lucrat mai bine de 15 ani. Așadar, prin intermediul împletirii armonioase a tonului orchestral cu vocea tenorului Ifrim și cea a corului, publicul pătrunde cu ochii larg deschiși în mrejele lumii marine. Un peisaj construit în formă tripartită, inițial calm, care se transformă treptat într-o furtună ce va avea ca punct culminant catastrofa, moment subliniat expresiv prin acel urlet descendent al corului și continuat de Miserere – intervenția sopranei solo Cristina Vasilache, care a dat viață lamentației atât de sugestiv, pentru a se întoarce în final la starea de liniște.

Prezența deosebit de agreabilă a violoncelistului Kian Soltani a adus un suflu proaspăt, tineresc și dinamic. Însă aerul său copilăros ascunde o interpretare ce denotă maturitate și o deosebită aplecare către cunoașterea profundă a personalității autorului. Am putut regăsi toate acele elemente caracteristice individualității lui Schumann și ale acestui opus târziu. Dualitatea dată de personajele Eusebiu și Florestan, neliniștile, stările de bucurie exacerbată, acea ambivalență, melancolia dureroasă, au fost mereu prezente și au construit o interpretare completă și cuprinzătoare a acestui concert enigmatic, secondate de grija cu care Badea a acompaniat fiecare gest al solistului, menținând astfel un control ce a asigurat libertatea de care are nevoie o asemenea lucrare. Foarte relaxat și comunicativ cu orchestra, concertmaistrul și dirijorul, Soltani seduce publicul prin naturalețea și spontaneitatea sa. Momentul absolut sublim al interpretării a fost reprezentat de partea a doua a concertului, dialogul cald ca o declarație de iubire dintre cele două violoncele învăluind publicul auditor, care cu siguranță a fost transportat, la fel ca mine, în propriile amintiri. Strălucirea și tenebrele definitorii esteticii schumanniene nu au lipsit nici din finalul concertului, solistul completând tabloul fără cusur.

Bis-ul pe care Soltani l-a oferit a fost o compoziție proprie, Persian fire dance, o lucrare sugestivă, încărcată de ritmuri eterogene și melodică specifică, care a creat acea legătură cu publicul pe care nu mulți artiști reușesc să o stabilească.

Suita Mandarinul miraculos a deschis cea de-a doua parte a concertului, schimbând total cadrul imagistic. De această dată Bartók ne catapultează într-un tablou sumbru care se prefigurează a fi sângeros. Derivată din pantomima interzisă pe motive morale compusă între anii 1918 și 1919, suita din 1927 are ca punct de plecare aceeași narațiune a scriitorului Melchior Lengyel și este gândită în mod cinematografic, scenele descrise fiind deosebit de evocatoare. Orchestra simfonică a radiodifuziunii ungare s-a mulat admirabil pe varianta propusă de dirijorul Christian Badea, o variantă ce mizează pe tensiuni puternice și contrastul abisal al stărilor emoționale. Sunetul pictural al viorilor și alamei care descrie periferia metropolei în care se desfășoară acțiunea, cel al clarinetelor care întruchipează cei trei Vagabonzi, sau momentele violente ale uciderii mandarinului zugrăvite prin texturi încețoșate de glissiandi încredințați alamei, timpanilor, violoncelelor și pianului, sunt doar câteva exemple. Construită pas cu pas, tensiunea s-a acumulat atât de puternic până la ultimul sunet, încât mi-aș fi dorit ca aplauzele să mai întârzie câteva secunde.

Ultima lucrare din program a fost uvertura operei Tannhäuser de Richard Wagner, unul dintre compozitorii de care dirijorul Christian Badea este legat organic. Atenția pentru detalii – și aici mă refer și la suportul vizual, la încrederea pe care Badea o acordă muzicienilor orchestrei în timpul actului artistic, concepția legată de sunetul muzicii lui Wagner – s-au simțit și de această dată în interpretarea grandioasă pe care muzica lui Wagner o pretinde.

Surpriza serii a constituit-o bis-ul pregătit de orchestră, Dansurile românești sz. 68 ale lui Béla Bartók, unde primul clarinetist al Orchestrei simfonice a radiodifuziunii ungare a dezbrăcat fracul și a îmbrăcat portul național românesc (cu tot cu pălărie de paie), în timp ce concertmaistrul aducea propria interpretare Buciumenei.

Cu siguranță a fost o seară memorabilă care, datorită adrenalinei revărsate, nu a lăsat publicul să doarmă odată ajuns acasă.

Articol realizat de Andreea Țimiraș