For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Nemanja Radulović: „Muzica e oxigenul meu” – George Enescu Festival

Nemanja Radulović: „Muzica e oxigenul meu”

Cred că pentru orice cronicar respectabil, și cu atât mai mult în contextul Festivalului George Enescu, ocazia de a sta de vorbă cu Nemanja Radulović nu se poate rata. L-am prins la o (prea) scurtă conversație, între programul de repetiții și concertul pe care l-a susținut la București. În cabină, înainte să începem interviul, am observat cutia viorii sale (făurită în 1843 de către Jean-Baptiste Vuillaume), de al cărei capac, deschis, erau prinse mai multe fotografii. „Familia?”, l-am întrebat, și i s-a luminat privirea. „Daaa! Am o mulțime de fotografii digitale, dar când plec de acasă contează mult pentru mine să am aceste fotografii, să le văd odată cu vioara”.  Nemanja Radulović e înalt, are degete lungi, o coamă de păr negru, prins neglijent deasupra capului, ochelari mari, cu rame metalice, poartă blugi și bocanci cu ținte și, cumva, dintr-odată, căldura cu care privește chipurile celor dragi, în poze, se răspândește în toată cabina lui de la Sala Palatului, ca o lumină. Nu dăm mâna ci ne ciocnim pumnii în chip de salut.

Ruxandra Predescu

– Traversăm cu toții o perioadă neobișnuită care ne-a afectat în bună măsură obiceiurile și… călătoriile. De unde ai venit la București?
– Vin de la Paris, de acasă. Și, da, e o perioadă ciudată care a avut un impact deosebit. A trebuit să anulez multe concerte și deplasări în ultimul an și jumătate și în continuare lucrez cu reconfirmări apropiate de ziua concertelor pentru că pare că orice se poate întâmpla.

– Cum a fost pentru tine perioada în care nu s-a putut călători, nu au fost concerte sau, cel puțin, nu unele în sală, cu public.
– De fapt, pentru mine n-a fost chiar atât de dramatic. În ciuda tristeții, în ciuda a ceea ce li s-a întâmplat multor oameni, inclusiv unor prieteni de-ai mei sau familiei, cred că a fost o perioadă bună pentru că am putut petrece mai mult timp cu familia mea, cu fiica mea, în special. A fost incredibil și pentru că mi-a dat ocazia să descopăr atât de multe lucruri și concerte la care, în timpul sezonului, cu ritmul acela, nu am avut vreme să mă gândesc, să le așez.  În primele trei luni nu prea am cântat, n-am repetat, dar am ascultat foarte multă muzică.

– Muzică clasică sau și alte genuri?
– Muzică de toate felurile. Muzica e muzică, nu separ un gen de altul. Revenind, însă, la pauza provocată de pandemie, totodată mi-am dat seama și cât de mult apreciez publicul și lucrul cu orchestră, dirijor, muzica de cameră. Aș spune că sunt recunoscător pentru această lecție.

– Ai înfățișarea unui rockstar, uneori ai chiar și ținuta unuia pe scenă, cu părul lung și pantaloni de piele, dar și pasiunea pe care o vedem adesea expusă în concertele rock. E evident că e un stil personal, autentic și care te reprezintă, nu e o imagine lucrată. Crezi că te-a ajutat în carieră faptul că ai această prezență diferită, totuși, de așteptările unui public al muzicii clasice?
– Aceasta e felul în care mă simt bine, da, și poate tocmai de aceea nu mă văd prea mult ca un rockstar. Cred că e important să avem libertatea de a ne exprima personalitatea oricum vrem și e o perioadă minunată pentru a cânta muzică clasică, pentru că există istorie, dar avem și prezentul. Am trăit într-o țară și o epocă în care nu am avut libertatea de a fi noi înșine, astfel că pentru mine e important și mă bucur că pot să fiu eu însumi în orice imprejurare.

– Ai câștigat concursul George Enescu acum 20 de ani. Cum a fost această experiență pentru tine?
– Ah, da, au trecut 20 de ani! Wow! N-o să uit niciodată Concursul Enescu. În primul rând că am petrecut aici o scurtă perioadă, 2-3 săptămâni, pentru prima dată la București. Mi-a plăcut foarte mult și am întâlnit oameni minunați aici. Posibilitatea de a cânta, la 16 ani, pe scenă, cu orchestră, în recital, în concert, solo, a contat extrem de mult pentru mine. Mai mult, îmi aduc aminte că am cântat Sonata lui Enescu și până azi, pentru mine, rămâne una dintre cele mai frumoase compoziții scrise vreodată pentru vioară. Pentru pian și vioară, de fapt. Îmi amintesc și finala. Era ziua în care a murit Isaac Stern, Mihai Constantinescu tocmai îmi spusese acest lucru. Eu urma să cânt concertul lui Beethoven pentru vioară, iar interpretarea mea preferată a acestui concert era chiar cea a lui Isaac Stern, iar asta a făcut momentul cu atât mai special pentru mine.

– Ai simțit că acest premiu te-a ajutat cumva în carieră?
– În principiu, orice concurs te aduce în ochii publicului și îți poate deschide uși. Sigur, nu e o garanție asta, ești doar la începutul drumului și nu e ușor să te faci remarcat, pentru că sunt destule competiții și fiecare are câte un câștigător. La Enescu, însă, m-au ajutat pregatirea concursului cu profesorii mei și, în mod special, sfaturile primite de la juriu. Eram la o vârstă la care nu prea știi în ce direcție e bine să mergi, astfel că discuțiile avute atunci cu personalități care aveau deja o carieră impresionantă mi-au fost de un real folos.

– Ai păstrat, de atunci, o relație cu muzica lui George Enescu?
– O, da! Daaa! Îi știam muzica înainte să vin la concurs, de la profesorul cu care studiam atunci, Patrice Fontanarosa, el m-a făcut să descopăr muzica lui Enescu. Am continuat, de atunci, să interpretez Sonata nr. 3. Poate nu chiar în fiecare sezon, dar aproape în fiecare, atunci când făceam programul adăugam și ceva din Enescu.

– Anul acesta, Festivalul are ca motto „O istorie din iubire”. Spune-mi ce înseamnă pentru tine iubirea pentru muzică.
– Cred că pot să spun că fără muzică nu aș putea respira, nu aș putea trăi, e oxigenul meu. Muzica e viață, iar viața începe cu iubire. Nu poți urca pe scenă fără să iubești ce faci și fără să transmiți aceste emoții. Publicul vine la concerte pentru că vrea să simtă ceva special. E iubirea.