For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Paavo Järvi: Rapsodia a II-a este o piesă încântătoare – George Enescu Festival

Paavo Järvi: Rapsodia a II-a este o piesă încântătoare

Știu că ați mai fost la București în contextul acestui eveniment internațional în 2013 și ați interpretat pagini scrise de George Enescu. Dar, v-ați întâlnit cu muzica lui Enescu și înainte de a avea vreo tangență cu această manifestare?

– Am crescut în familia unui dirijor (Neeme Järvi n.r.) așa că era firesc ca numele și muzica lui Enescu să îmi fie cunoscute încă din copilărie; poate nu atât de bine cât ar fi trebuit să fie, dar totuși ne erau familiare – mai ales piesele pe care el le-a intitulat Rapsodii… Mai târziu am descoperit singur mult mai mult despre creația lui Enescu… Am mai fost la acest festival cu Orchestre de Paris cu câtva timp în urmă și atunci am avut într-adevăr un contact mult mai pregnant cu muzica lui Enescu.

Ați menționat ambianța în care ați crescut… V-aș întreba dacă a fost dificil să vă afirmați ca  reprezentant al unei noi generații de dirijori în cadrul familiei…

– Nu aș spune așa ceva, mai degrabă exact opusul! In plan strict muzical au fost mult mai multe „plusuri” și beneficii ascunse ale acestei situații căci dirijatul presupune mai degrabă o îndelungată ucenicie profesională, nu este ceva care se învață doar citind din cărți! Când ai în casă un dirijor experimentat ai parte de mult mai multă cunoaștere adâncă și informație „din interior” decât ai putea primi de la mulți dintre profesorii la care te-ai duce. Spun asta pentru că o mare parte dintre profesorii care predau dirijatul în instituțiile de învățământ nu au avut de fapt o carieră practicând dirijatul și atunci instruirea în acest domeniu este realizată de obicei urmând două direcții: una strict academică – pe care o consider foarte importantă – și care este încredințată adesea celor care se ocupă mai mult cu pedagogia, cu aspectul academic al interpretării și mai puțin cu practica dirijorală, iar a doua direcție o constituie cursurile de măiestrie oferite în diferite locuri de către cei care au o mare experiență în domeniu dar nu țin cursuri în mod obișnuit de-a lungul anului.

A fi în contact cu cineva care combină atributele unui foarte bun profesor cu cele ale unui dirijor foarte experimentat (așa cum este cazul tatălui meu), având o asemenea persoană acasă vorbindu-ți și ghidându-ți drumul de pe la vârsta de cinci, șase ani constituie în mod cert un mare beneficiu.

Ați putea spune că ați „furat” meserie și de acasă, nu doar urmărindu-l în sală, la repetiții…

– Absolut! Dar cred că în copilărie am fost la mai multe repetiții și reprezentații decât foarte mulți alții, nu neapărat pentru a învăța muzică sau dirijat ci pentru că era și o altă modalitate de a rezolva problema supravegherii copilului, căci dacă nu se putea merge la grădiniță ajungeam la repetiție!

Ați lucrat perioade destul de îndelungate cu mai multe orchestre din zone diferite: din Franța, Germania, Japonia, din Elveția… Se vorbește mult despre aspecte ale globalizării și în asemenea colective; există însă și elemente specifice de care trebuie ținut cont în aceste țări, în aceste medii culturale? Și mă refer nu numai la muzicieni ci și la public!

– Fiecare țară și de fapt fiecare orchestră în parte este diferită din anumite considerente; există și anumite asemănări (de bază)… Dacă vei compara o orchestra din Franța cu una din Japonia sau cu cea din Zürich vei găsi un anumit nivel profesionist, care este – în general – similar; dar există un anumit tip de conexiune cu ambianța, cu mediul în care oamenii din aceste colective trăiesc: în Japonia este caracteristică disciplina riguroasă, în Franța – atitudinea foarte individualistă și mai puțină disciplină… Orchestra din Zürich cred că prezintă un fel de îmbinare între aceste două extreme: există și elanul individualismului dar și nota germanică în corectitudine și disciplină… De fapt, trebuie înțeles că există o foarte mare influență a societății în care aceste ansambluri activează și ele reflectă felul în care arată acea comunitate. De aceea este și atât de interesant să te duci într-un loc sau într-altul, ai șansa să simți și un pic din parfumul mentalității locale și asta se poate observa și în modul diferit în care se cântă, în care ei interpretează muzica! Iar în privința publicului se poate spune că întâlnești personalități distincte: în unele locuri ți se pare extatic, în altele mai rezervat și există multe alte variante între aceste două repere!

Ați avut si multe colaborări cu orchestre americane; cum le-ați caracteriza?

– Viața muzicală americană este cam la fel ca în celelalte țări pe care le-am menționat deja… Mediul face toată diferența. Dacă ești în New York sau în Chicago (de exemplu) întâlnești mentalitatea specifică marilor orașe americane, cu direcții foarte clare, orientate ca și cum totul ar fi o afacere menită să aducă profit. Acolo, MUZICA este de cele mai multe ori privită ca o afacere; este realizată la un nivel foarte, foarte înalt și există muzicieni incredibil de valoroși în Statele Unite dar, pe scurt, întreaga activitate a orchestrelor are drept scop strângerea de fonduri – banii necesari pentru a menține ansamblul în viață! Au loc uneori și spectacole de mare ținută dar – în general – există un mod destul de „standard” de a privi „jobb-ul” muzicianului, destul de asemănător unui lucrător dintr-o fabrică sau din orice alt domeniu de muncă sindicalizat, unde primești un set clar de drepturi și regulamente… iar MUZICA nu este pe locul întâi, ci eventual pe doi sau trei! In Europa lucrurile sunt ușor diferite, dar depinde la ce zonă a Europei ne referim: în Anglia este tot cam așa deoarece acolo există o foarte complicată structură financiară și posibilitățile financiare sunt foarte limitate; despre Germania aș spune că este o veritabilă Mecca pentru muzica clasică, căci aici este poate cea mai „sănătoasă” combinație între condiții de muncă civilizate, corecte și un mod de a trata activitatea fără a uita vreun moment că pe primul loc trebuie să fie MUZICA !

Care a fost argumentul pentru care ați ales pentru programul cu Filarmonica din București cea de a doua simfonie de Serghei Rahmaninov?

– In primul rând această simfonie este una dintre lucrările mele preferate – iubesc această muzică!  Acesta este motivul principal apoi știu că orchestra are talentul și capacitatea de a o realiza așa cum aș vrea eu; nu am nici un dubiu că elanul romantic al acestei partituri îi va reuni pe interpreți. Este adevărat că dacă vrei să cânți Haydn sau chiar Beethoven cu o formație cu care te întâlnești pentru prima oară poate fi mult, mult mai complicat în timp ce muzica lui Rahmaninov este mai degrabă un punct de confluență în plan expresiv.

Din creația enesciană ați ales Rapsodia a II-a…

– Am preferat Rapsodia a II-a pentru că este mai rar interpretată; este o piesă încântătoare chiar dacă mai puțin spectaculoasă poate decât Rapsodia I și tocmai de aceea mi s-a părut interesant de programat acum. Sunt convins că în Romania este cântată adesea dar presupun că prima dintre rapsodii se aude mai mult!

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu