For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Paavo Järvi, Rudolf Buchbinder și inspirația inegalabilă – George Enescu Festival

Paavo Järvi, Rudolf Buchbinder și inspirația inegalabilă

Cel mai sănătos mediu pentru evoluția generală sau individuală este cel concurențial. În mediul economic, calitatea este stimulată, de obicei, de oferte variate, cât mai ingenioase, astfel încât consumatorul poate alege ceea ce i se potrivește. Dacă așezarea societății e sănătoasă, atunci are loc un proces continuu de educare a consumatorului. Același lucru se întâmplă și în piața artelor. În timp, cu cât vede și aude mai mult, publicul își formează gustul, discernământul. Apar standardele, așteptările de un anumit tip. La fel de adevărat este, însă, că perioada istorică pe care o trăim nu e cea mai propice pentru artă, pentru contemplare, în general. Ritmul existenței se accelerează sălbatic, instabilitatea domină aproape toate fațetele vieții. Job-urile sunt din ce în ce mai solicitante, stresante și instabile, astfel încât oamenii au nevoie de oferte culturale cu adevărat atractive pentru a se decide să participe. Festivalul „Enescu” reprezintă un vârf de lance incontestabil prin ceea ce propune românilor iubitori de muzică. Nume mari ale scenelor, unele dintre cele mai mari, se află la câțiva metri în fața oamenilor. Cei mai mulți dintre ei nu i-ar putea urmări pe acești artiști decât pe posturile tv străine dedicate muzicii clasice, pe youtube sau pe înregistrări audio-video. Experiența împărtășirii unui concert sau spectacol din sală nu poate fi înlocuită/egalată de nicio formă de imortalizare tehnică a evenimentului. Pe de altă parte, există și o prejudecată general prezentă în societatea românească, care tinde să aprecieze din start ca mult mai bun tot ceea ce vine din străinătate, în comparație cu ceea ce este autohton. De multe ori se întâmplă ca această idee să se susțină și în realitate. Dar, tendința se menține: vedem mai greu neîmplinirile în cazul invitaților (mai ales dacă au nume mari), dar suntem necruțători cu ai noștri. Desigur, cea mai bună cale este aceea a formării unui discernământ care să ne pună în postura de a ne bucura și aprecia realist ceea vedem și auzim. Și marii artiști sunt tot oameni, au zile  mai bune sau mai puțin bune – nu pot funcționa precum roboții care repetă aceeași operațiune fără a da greș niciodată. Asta, ca să nu vorbim despre factorul numit inspirație. Aceasta este o stare de grație ce nu poate fi programată, controlată sau urmărită precum o comandă prin internet. Așa se explică faptul că prestigioasa orchestră Tonhalle din Zürich nu a prins cel mai bun moment al său la concertul de la Sala Palatului, de pe data de 19 septembrie. Poate că oboseala acumulată după dificilul concert din ziua precedentă să fi contribuit la asta. Chiar debutul Simfoniei I de George Enescu a fost marcat de anumite imprecizii evidente la suflătorii de alamă. Din când în când, se poate întâmpla și la case mari, e normal! După acest început ezitant, lucrurile s-au îmbunătățit. Am auzit sonorități foarte frumoase, îngrijite, o bună atenție la planuri și detalii. Concepția lui Paavo Järvi a fost orientată către reliefarea caracterului dansant, grațios, prezent în prima parte. Din păcate, o parte a publicului a aplaudat la finalul primei mișcări, dovedind din nou neinițiere în ceea ce privește momentele în care manifestarea aprecierii e binevenită. Atmosfera părții a II-a s-a construit cu o anumită întârziere, dar, per total, construcția a fost mai unitară decât a primeia. Cornul a cântat în nuațe incredibile de pianissimo, iar coordonarea dintre partide a funcționat bine aici. Am remarcat o foarte bună cultivare a sunetului alămurilor, niciodată spart, mereu rotund și omogen, Participarea emoțională a muzicienilor mi s-a părut oarecum reținută (cu excepția notabilă a solo-ului de violă din finalul părții a II-a, care a avut o expresivitate intensă și adecvată). Poate că gestica funcțională a dirijorului să fi jucat un rol în sensul acesta. În partea a III-a am auzit frazări foarte frumoase la partidele de coarde, cu un sunet cald, plin de calitate, precum și o culminație finală judicios construită. Sunt sigur că dacă ar mai avea ocazia să cânte lucrarea lui Enescu în câteva concerte, toate aspectele interpretative ar avea mult de câștigat – de la acuratețe, coordonare și până la construcția tensională.

Mulți spectatori au achiziționat bilete la acest concert pentru a o vedea și asculta pe extrem de bine cotata pianistă Khatia Buniatishvili. Din păcate, artista și-a anunțat indisponibilitatea în ultimul moment, fiind înlocuită de pianistul austriac de origine cehă Rudolf Buchbinder, în același Concert nr. 1 pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven. Lucrările Titanului (inclusiv cele cinci concerte pentru pian) au constituit o preocupare constantă pe parcursul îndelungatei cariere a lui Buchbinder. Preferința sa specială pentru repertoriul beethovenian s-a probat și în concertul de aseară. După o introducere orchestrală foarte bine și atent dozată a orchestrei, pianistul a dovedit o concepție solidă, bine argumentată, planurile dinamice au fost construite cu claritate, iar acuratețea a fost, practic, fără cusur. Am putea observa doar o anumită rigiditate a tușeului, care a influențat calitatea și coloristica sonoră, dar fără a scădea din meritele acestui muzician foarte serios. Acomaniamentul orchestrei s-a situat la un nivel foarte bun, cu o prezență vie și atentă în corpusul sonor. Bis-ul oferit publicului de către solist a fost o transcripție după lucrări de Johann Strauss (bazată, în special, pe uvertura operetei „Liliacul”). Putem vorbi despre o reușită deplină a prezenței pe scena bucureșteană a pianistului austriac, ce a executat (la 75 de ani!) pasaje de o virtuozitate excepțională (octave rapide, de o acuratețe incredibilă) și a dovedit o putere de susținere excelentă a unei partituri de bravură. Nimic nu părea dificil, grația muzicii era redată cu aparența lipsei oricărui efort.

În partea a doua a concertului am putut asculta Simfonia a III-a (Renana) de Robert Schumann. Chiar dacă este mult mai cunoscut prin creațiile sale din literatura pianistică decât prin cea simfonică, trebuie subliniat că în cazul acesta vorbim despre o lucrare foarte reușită a compozitorului romantic german. Totodată, ea se constituie într-un fel de omagiu adus marelui său înaintaș, Beethoven. Bine structurată și orchestrată, Simfonia a III-a merită să fie ascultată și re-ascultată. Doar carisma tematică mai puțin pregnantă, poate, face ca piesa să nu se regăsească mai des pe afișele de concert. Paavo Järvi a ales să atace abrupt partea I, încă pe aplauzele publicului, pentru un efect de surpriză. Am simțit o altă implicare, atât din partea sa, cât și a orchestrei, mult mai activă. A dirijat fără partitură, gestica a fost mai diversă și, implicit, mai sugestivă. Probabil că, începând cu partea a II-a, oboseala acumulată a început să-și producă efectele. Au apărut mici imprecizii de coordonare între compartimente, cornul a „murdărit” câteva pasaje. Cu toate acestea, momentele frumoase au continuat, cu fraze bine construite. Personal, mi s-a părut că a lipsit un anumit contrast între tempo-urile părților. Părțile a III-a și, mai ales, a IV-a mi s-au părut prea rapide. În acest din urmă caz, chiar caracterul solemn a avut de suferit, mișcarea nu a mai avut greutatea necesată. Partea V-a a fost presărată de acele mici decalaje interne, dar a adus și, poate, cel mai bun moment al întregii interpretări a simfoniei: Coda a fost excelent construită, încărcată energetic și tensional, iar dirijorul a avut un rol evident în această ultimă mobilizare.

Aplauzele calde ale publicului au răsplătit dăruirea muzicienilor, astfel că a existat și un bis – „Valse triste” de Jean Sibelius. Interpretarea a fost excelentă – atmosfera, caracterul, construcția s-au situat la nivelul măiestriei.

 

Articol realizat de Alexandru Petrovici