For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser PICTURI DIN SUNETE – George Enescu Festival

Publicul din sălile de concert are gusturi diferite de la țară la țară, chiar de la oraș la oraș. În unele locuri este iubit în primul rând repertoriul clasic, în alte părți sunt căutate cu febrilitate creațiile romantice. În alte locuri întâlnim adevărate „bastioane” ale muzicii baroce. Și publicul nostru are o clasare a opțiunilor destul de bine definită. Nu este aici locul pentru a intra în amănunte de acest fel. Doar un singur aspect merită menționat. Melomanii noștri nu sunt prea adesea dispuși să exploreze în afara teritoriului pe care îl cunosc. Dacă totuși o fac, cel mai frecvent faptul se petrece accidental, iar extinderea ariei de preferințe se face relativ lent. Faptul nu e de condamnat. Sunt multe culturi importante în lume care se simt bine în zona lor  tradițională de confort, iar noutățile au nevoie de mai mult timp pentru a fi adoptate cu adevărat. Muzica franceză a secolului XX depășește cu dificultate la noi cercurile de muzicieni profesioniști, care o înțeleg și se bucură de ea din plin. Dincolo de acest segment, ea este încă în curs de explorare oarecum timidă. Cred că acesta este principalul motiv pentru care Sala Palatului a fost semnificativ mai puțin populată decât la alte concerte, deși numele protagoniștilor ar fi fost normal să atragă un public numeros. În plus, opusul enescian programat (Simfonia a IV-a – postumă, terminată de Pascal Bentoiu în 1996), este și mai puțin cunoscut, iar muzica marelui nostru compozitor este percepută adesea ca „foarte complicată”.

Nu avem, din păcate, prilejul să urmărim prea des din sală, pe viu, artiști de primă mărime ai lumii precum dirijorul Daniele Gatti și Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, ori pianistul Jean-Yves Thibaudet. Repertoriul propus a cuprins, pe lângă simfonia mai sus pomenită a lui George Enescu, Concertul pentru pian în Sol major de Maurice Ravel și La Mer, trois esquisses symphoniques pour orchestre de Claude Debussy. Cei care au ales să nu vină la acest concert au ce regreta! Daniele Gatti și muzicienii săi au prezentat o variantă plină de viață și sens a Simfoniei a IV-a a lui George Enescu. O muzică „grea”, pe care italienii de pe scenă au trăit-o și încărcat-o cu o energie specială. Implicarea intensă a fiecărui instrumentist (și a dirijorului, desigur) mi s-a părut resortul cel mai important de la care a pornit edificarea unei versiuni  interpretative memorabile a lucrării ce a fost o prezență rară pe scenele de concert până acum. Aspectul putea fi constatat și vizual – figurile concentrate, expresive și ținuta corporală demonstrau marea pasiune pentru muzică și pentru mesajul ei. Desigur că lucrurile nu s-au rezumat doar la acest nivel. Virtuozitatea instrumentală, calitatea sunetului, coordonarea, diversitatea și justețea caracterelor au fost repere care au împlinit fericit creația interpretativă.

Limbajul enescian din această simfonie este departe de cel din Simfonia I, de pildă (lucrările sunt scrise la aproape 30 de ani distanță). Densitatea texturii muzicale este mult mai mare și mai complicată acum, mai greu de cuprins. Cu toate acestea, Gatti a clarificat-o și a colorat-o cu măiestria unui pictor portretist. Același lucru îl va face și în cele trei schițe simfonice, Marea. Maestrul italian a dat impresia că muzica se naște atunci, pe scenă. Faptul că a dirijat fără partitură i-a permis să înrămeze imagini muzicale de mare frumusețe, pline de putere sugestivă. Dozajul și gradările de finețe au impresionat în mod special, ca și reacțiile orchestrei la sugestivitatea gesturilor dirijorale. Daniele Gatti face parte din acea categorie de elită a șefilor de orchestră, care nu sunt doar foarte buni muzicieni și tehnicieni ai baghetei, ci posedă acel dat special care face diferența la acest nivel: magnetismul, capacitatea de a insufla orchestrelor stări de grație. Așa ceva nu se poate învăța, există sau nu. Odată devenit conștient că o posedă, fericitului posesor al unei asemenea calități îi rămâne doar să o dezvolte cât poate mai mult. Așa ajung marii maeștri să realizeze variante interpretative de referință. Debussy, urmărit de marea sa pasiune pentru mare, și-a eternizat muzical impresiile în cele trei părți ale lucrării: De l’aube à midi sur la mer (Din zori și până la amiază pe mare), Jeux de vagues (Jocurile valurilor), Dialogue du vent et de la mer (Dialogul vântului cu marea). Sugestivitatea imaginilor sale este intensă și complexă – de la sfera auditivă, la cea vizuală și până la cea a culorilor. În aceste condiții, interpretarea poate părea ușor de realizat, dar e nevoie de un mare rafinament, de o cultură sonoră specială pentru a putea pune în lumină valențele aparte ale acestui tip de muzică. Gatti și Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma au pictat tablouri sonore vii, deopotrivă filigranate și monumentale, care au prins ascultătorii în atmosfera lor inefabilă. Deși mai puțin numeros, publicul a răsplătit arta muzicienilor prin aplauze calde și generoase. Ca bis, dirijorul și orchestra sa au cântat Preludiul la actul al III-lea al operei Die Meistersinger von Nürnberg de Richard Wagner. Am asistat la o nouă demonstrație de măiestrie și inspirație prin care Daniele Gatti a reușit să realizeze momente de mare intensitate emoțională.

Solistul concertului, pianistul Jean-Yves Thibaudet, a fost la înălțimea serii. Stilul eclectic al concertului în Sol major de Maurice Ravel i se potrivește foarte bine importantului pianist francez. Influențele jazzistice, impresioniste sau chiar folclorice și-au găsit o foarte bună valorificare prin temperamentul și pianistica muzicianului. Energia dovedită în partea I a fost excelentă, partea a II-a s-a remarcat printr-o abordare nostalgic-elegiacă bine justificată, iar partea a III-a a avut o gradare atent dozată, împreună cu orchestra, către finalul culminant. Bis-ul oferit (Pavanne pour une infante défunte, de același Maurice Ravel) a fost o confesiune meditativă plină de sensibilitate.

Leonard Bernstein spunea că „muzica poate numi ceea nu poate fi numit și poate comunica tot ce nu poate fi știut”. Această considerație se potrivește cum nu se poate mai bine întregului concert de la Sala Palatului, din seara zilei de 23 septembrie 2021.

Articol realizat de Alexandru Petrovici