Alan Gilbert, actualul dirijor șef al Orchestrei Elbphilharmonie din Hamburg, director muzical al Operei Regale Suedeze și dirijor de onoare al Orchestrei Filarmonice Regale din Stockholm, de asemenea dirijor principal invitat al Orchestrei Simfonice Metropolitane din Tokio, revine pe scena Festivalului Internațional „George Enescu” pentru a conduce un program ce se sprijină pe creații ale danezului Carl Nielsen.
Maestre Alan Gilbert, cu ce gânduri ați primit invitația de a reveni pe scena Festivalului „Enescu”?
A.G.: Am mai fost cu ani în urmă, împreună cu Filarmonica Regală din Stockholm, vechea mea orchestră, și am cântat Simfonia a IX-a de Beethoven. Mi-a plăcut și am fost deosebit de fericit să fiu invitat să revin pentru că este un loc foarte frumos, o țară iubitoare de muzică, mulți dintre prietenii mei muzicieni provin din România, așa că este o onoare să avem posibilitatea să ne bucurăm de muzică împreună.
Aveți prieteni din România?
A.G.: Da, sunt muzicienii români în orchestra mea din Hamburg [n.a. violoniștii Florin Paul – concertmaistru și Răzvan Aliman]. Desigur, că la Festivalul „Enescu” voi veni cu Orchestra Concertgebouw, însă sunt sigur că și acolo există instrumentiști români.
Sigur. Chiar concertmaistrul Orchestrei Concertgebouw, Liviu Prunaru, este român.
A.G.: Desigur, desigur.
Programul prezentat la București cuprinde două lucrări ale compozitorului danez Carl Nielsen, de a cărui muzică v-ați îndrăgostit de la prima audiție, după cum ați mărturisit, și despre care ați spus că se adresează în mod direct celor ce o ascultă și ați descris-o ca fiind foarte umană. Ce anume vă emoționează la muzica lui Nielsen?
A.G.: Nielsen are un limbaj unic. Nu cunosc niciun alt compozitor cu un limbaj asemănător. Simfoniile lui sunt scrise, în general, în spiritul tradiției genului european. Dar felul în care el folosește orchestra și spune poveștile – iar în cazul Simfoniei a V-a este o poveste înspăimântătoare, despre ororile războiului – este foarte proaspăt, iar mie îmi inspiră stări și experiențe pe care oricine le poate înțelege. Această lucrare este cu adevărat înfricoșătoare uneori, dar cu toții putem identifica provocările și emoțiile umane pe care autorul le-a trăit și transmis. Și cred că este o muzică cu adevărat importantă și sunt foarte bucuros că o voi interpreta la București.
În perioada directoratului dumneavoastră la Filarmonica din New York, ați derulat un proiect amplu dedicat muzicii lui Carl Nielsen. Ce v-ați propus atunci când ați demarat acel proiect și la ce rezultate ați ajuns în ceea ce privește cunoașterea muzicii lui în rândul publicului?
A.G.: Sper că am avut rezultate în ceea ce privește o mai bună cunoaștere a acestei muzici de către public. Câteva simfonii sunt mai des interpretate, de pildă Simfonia a V-a și chiar și a III-a, dar celelalte se cântă doar ocazional. Toate simfoniile lui Nielsen sunt lucrări muzicale importante, care ar trebui cunoscute. Am sentimentul că Orchestra Filarmonicii din New York a fost cea mai potrivită pentru a realiza acest proiect, de a înregistra integrala simfoniilor de Nielsen, de a învăța lucrări pe care instrumentiștii nu le cunoșteau, pentru că de pildă Simfonia I și Simfonia a VI-a le-au cântat atunci pentru prima oară și le-au dat o altă sonoritate. Am vorbit cu prieteni din Danemarca și mi-au spus: uau! sună în alt fel decât eram obișnuiți să sune! Însă este un lucru bun, pentru că muzica trebuie să fie interpretată și să se audă în diferite feluri! Și cred că toate simfoniile lui Nielsen merită să fie cântate! Simfonia a V-a este probabil cea mai dificilă tehnic pentru orchestră și este minunat că o voi interpreta împreună cu Concertgebouw, una dintre cele mai virtuoze orchestre din lume.
Care sunt cheile către o bună înțelegere a Uverturii Helios și a Simfoniei a V-a? La ce ar trebui publicul să fie atent?
A.G.: Nu este necesară nicio pregătire prealabilă. Se pot asculta la fel ca orice altă muzică. În Uvertura Helios este vorba despre soare, bineînțeles, pe care îl simțim ca o forță a naturii, cu strălucirea care vine dinspre el. Este o descriere muzicală a unui fenomen natural, pe care îți face plăcere să o asculți. Iar Simfonia a V-a spune o poveste interesantă, pe alocuri, tragică, cu ostinato-ul său foarte lung de la început, iar pe măsura ce muzica evoluează începi să vezi tabloul general. Încurajez publicul doar să asculte și să se lase purtat în această călătorie.
Veți colabora cu pianistul Kirill Gerstein, pentru Burlesca de Richard Strauss și Variațiunile de Rahmaninov pe o temă de Paganini. V-aș ruga să ne vorbiți despre colaborările dumneavoastră anterioare cu Kirill Gerstein și despre tipul de relație muzicală pe care îl aveți.
A.G.: Suntem foarte apropiați, suntem prieteni și colegi. Îmi place curiozitatea lui muzicală și orizontul lui foarte larg. Este un specialist și în jazz. La momentul acestui interviu lucrăm împreună la Hamburg, el este solist în lucrări de Beethoven și Kurtag. Desigur că la București vom avea un repertoriu complet diferit, cu Orchestra Concertgebouw: Strauss, Rahmaninov. Este un maestru în toate aceste lucrări, versatil, intelectual, strălucitor și în tot ceea ce face are o abordare proaspătă, o atitudine care te inspiră și îmi place să colaborez cu el.
După Primul Război Mondial, George Enescu a debutat ca dirijor, violonist și compozitor în SUA, la New York, împreună cu Orchestra din Philadelphia; a revenit apoi ca dirijor al Filarmonicii din New York și, de-a lungul carierei sale, a susținut o serie de concerte în SUA, cu mare succes. Mai mult, Enescu a și predat la Mannes School. Am reluat aceste date pentru a vă întreba, maestre Alan Gilbert, dacă în zilele noastre, în perimetrul muzicii de concert din SUA se mai păstrează în vreun fel urme ale moștenirii muzicale enesciene?
A.G.: Nu atât de mult cât ar merita. Există un număr de lucrări care îi aparțin și care se cântă în mod regulat, însă nu îi auzi muzica atât de des cât s-ar cuveni. Eu am interpretat Rapsodiile, împreună cu Filarmonica din New York. Desigur, sunt cântate și lucrările sale camerale, care sunt fără îndoială niște capodopere. Voi face tot ce pot pentru a mă asigura că Enescu este cântat atât de mult cât merită pentru că este un muzician foarte important, cu multă imaginație și îmbină un folclor de calitate cu o măiestrie componistică foarte profundă, ceea ce cred că este extraordinar.
Dumneavoastră ați crescut în atmosfera muzicală a Filarmonicii din New York, unde lucrau părinții dumneavoastră. Cu siguranță v-a influențat această atmosferă în alegerea carierei, însă aș vrea să vă întreb dacă ați trăit acolo vreo experiență în mod special revelatoare pentru dezvoltarea dumneavoastră ca muzician?
A.G.: Este o întrebare foarte interesantă. Evident că atmosfera în care am crescut m-a influențat mult în cariera mea și în evoluția mea muzicală, în ocaziile pe care le-am avut de a deveni dirijor. Am fost norocos pentru că am putut să merg la foarte multe concerte ale Orchestrei Filarmonicii din New York, din care făceau parte și părinții mei și să văd mari muzicieni pe scenă. L-am urmărit pe Zubin Mehta, care a fost director muzical pentru mult timp în copilăria mea. Leonard Bernstein venea să dirijeze foarte des. Am fost foarte norocos să pot avea acest acces foarte neobișnuit la muzica orchestrală de top. Acum, când le predau tinerilor dirijori, consider că cel mai important lucru este backgroundul, expunerea culturală la muzica pentru orchestră. Am fost foarte norocos să beneficiez de toate acestea, într-o mare măsură, datorită părinților mei și a mediului în care am crescut. Au fost multe concerte pe care le-am ascultat și care m-au inspirat și cu siguranță nu aș fi acolo unde sunt sau cine sunt, dacă nu aș fi avut această expunere în copilărie.
Cred că visul oricărui dirijor este să devină directorul Orchestrei Filarmonice din New York. Dumneavoastră sunteți unicul dirijor născut la New York care a ocupat această poziție, între 2009 și 2017. Cum ați trăit acea perioadă și în ce fel v-a marcat cariera?
A.G.: A fost o perioadă minunată cea pe care am petrecut-o împreună cu Orchestra Filarmonică din New York. Iubesc acest ansamblu absolut extraordinar! Era orchestra din orașul meu natal și este un lucru neobișnuit pentru cineva născut în New York să devină directorul acestei Filarmonici de prim nivel. Orchestra este atât de strălucită, de înzestrată și de implicată și te obligă să dai tot ce ai mai bun, ca muzician. Cred că oricine lucrează cu Filarmonica din New York, ca dirijor sau solist, simte imboldul de a fi cât poate de bun. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, din care cred că am învățat mult. De asemenea cred că am reușit să am propria mea contribuție la modul în care se face muzică. În tot ceea ce faci, trebuie să fii tu însuți, să ai propria personalitate și am avut șansa să fac acest lucru și să schimb câte ceva în peisajul cultural al New Yorkului, care este un oraș foarte bogat din acest punct de vedere. Sunt foarte fericit că am reușit acest lucru și sunt sigur că experiențele pe care le-am trăit acolo, m-au ajutat în tot ceea ce a urmat.
Interviu realizat de Monica Isăcescu
