Arta dialogului

Dacă mergi la un recital cu Fine Arts Quartet, nu asculţi doar muzică, asculţi o instituţie. De-a lungul timpului, ansamblul a numărat peste douăzeci de membri, mulţi dintre ei având la activ cariere solistice sau camerale excepţionale, înainte de a se alătura unuia dintre cele mai importante cvartete americane, dar şi dintre cele mai vechi din lume, cu activitate neîntreruptă. Cumva, programarea la matineul de duminică, în Sala Auditorium, s-a potrivit de minune. Muzica de cameră cere un interes şi o pasiune fidele, şi nu oricine se trezeşte de dimineaţă, într-o zi liberă, pentru a se înviora cu exerciţii intelectuale. Te simţi, aşadar, printre privilegiaţi şi cunoscători, chiar dacă nu ai o pregătire specială pentru astfel de repertorii. Cel mai plăcut sentiment care te aşteaptă este cel de complicitate şi de confort. Ştii că te afli pe mâini bune şi că nu te vei plictisi. Muzica de cameră – cel puţin de la celebra definiţie goetheană a cvartetului încoace, drept „patru oameni rezonabili care conversează” – înseamnă arta dialogului muzical într-un mediu echilibrat, bazat pe respect reciproc. Între cei patru protagonişti a domnit acea înţelegere tacită, fără cusur, care face dintr-un cvartet un ansamblu de elită, într-un schimb elegant şi cursiv de idei. Felul în care respiră împreună reprezintă în sine o valoare excepţională şi foarte greu de atins. Conducerea fiecărei fraze a sunat ca un dans executat de parteneri care se cunosc de o viaţă şi nici nu mai trebuie să se privească pentru a şti când şi cum să păşească în sincron şi armonie. În afirmaţia sa, Goethe foloseşte cuvântul „vernünftig”, care înseamnă rezonabil, chibzuit, cu bun simţ, dar şi având o sensibilitate raţională, înţelept. Toată această bogăţie semantică devine vizibilă şi inteligibilă într-un recital Fine Arts.

Pasionat de muzică, Goethe mai spunea însă ceva despre componenţii cvartetului, în urmărirea cărora „ai convingerea că înveţi ceva din discursurile lor şi că poţi cunoaşte caracteristicile fiecărui instrument”. În istoria Fine Arts, falanga stângă, înaltă, a viorilor, este cea mai veche, iar cea dreaptă, gravă, a violei şi violoncelului, cea mai nouă, ceea ce nu a împiedicat omogenizarea impecabilă a patru actori cu personalităţi individuale puternice. Ca lider oficial, Ralph Evans – vioara întâi, dă tonul general şi impune un tip de rigoare care asigură traseul. Colegul care stă la stânga sa de aproape patruzeci de ani, Efim Boico – vioara a doua –, completează cu un plus de expresivitate, parcă pentru a preveni orice pornire autoritară a lui Evans, dar şi dintr-un impuls natural spre culoare şi emoţie. De partea cealaltă, violoncelistul Niklas Schimdt a ieşit cel mai mult în evidenţă, cu un sunet solistic plin şi afirmativ, în contrapondere cu pasajele cele mai reprezentative din partitură, rezervate în mod tradiţional viorii prime. La mijloc s-a aflat liantul secret, în persoana violistului Gil Sharon. Mărturisesc că nu am auzit niciodată un sunet de violă atât de frumos. Puritatea, căldura, dulceaţa şi naturaleţea fluidă a acestuia au creat spaţiul ideal în care dialogul şi înţelegerea să se poată produce, energia să treacă de la unul la altul şi discursul să se desfăşoare fără efort. Se confirmă, iată, din nou, că vocile interne sunt cele care susţin întregul şi fără de care extremele mai strălucitoare şi-ar pierde sensul. De vârste apropiate, maeştrii camarazi provin din culturi diferite – americană, rusă, română şi germană. Da, şi română, căci Gil Sharon este originar din România iar la bis s-a adresat publicului într-o limbă română ireproşabilă.

Programul s-a alcătuit în jurul ideii de debut. Am ascultat primul cvartet de Beethoven, urmat de primul cvartet de Şostakovici şi, în final, Cvintetul cu pian de Enescu, împreună cu binecunoscutul pianist Itamar Golan, dar nu cvintetul de maturitate, op. 29, ci acela mai puţin cunoscut, scris de Enescu la doar 15 ani. Dintotdeauna, cvartetul a constituit piatra de încercare a oricărui compozitor serios, demonstraţia cea mai importantă a talentului şi abilităţilor sale tehnice. Dacă Beethoven a sunat în spiritul lui Haydn – care i-a şi servit lui Beethoven drept model – elocvent, ludic şi minuţios articulat, la Şostakovici, sensibilitatea unei lucrări compuse într-un moment de linişte, după anii cei mai duri ai Terorii staliniste, a ieşit la iveală în forma unei persuasiuni intime şi delicate. Tocmai adolescentul Enescu a fost cel care a provocat Fine Arts Quartet să-şi arate tinereţea spirituală şi să facă echipă într-un dialog-confruntare cu Itamar Golan, pentru care pianul nu pare îndeajuns să exprime tot ce are de oferit. Energia ultimei părţi a Cvintetului a entuziasmat publicul, aşa încât bisul şi-a regăsit vechea menire şi a repetat acest segment formidabil din devenirea marelui compozitor român.

În altă cheie, un domn afabil a apărut pe scenă la începutul evenimentului şi a introdus la microfon artiştii şi programul. La un moment dat, vorbind despre Enescu, a ţinut să-i sublinieze anvergura şi a adăugat apelativul „maestru”. Nu este prima dată când se întâmplă, la Festival şi nu numai. Nevoia de a tămâia un geniu de valoare universală după aproape şaptezeci de ani de la moarte cu un calificativ atât de stereotip, stupid şi mediocru, pe care astăzi îl poartă oricine şi care altădată se folosea pentru a înlocui oribilul „tovarăş”, nu reprezintă altceva decât semnul acelui provincialism cultural de care atât George Enescu, cât şi festivalul care-i poartă numele, au încercat să ne scape.

Articol realizat de Mihai Cojocaru