Candoare și strălucire în cheie neoclasică: Orchestra de cameră Mahler și Yuja Wang

Concertul de după amiază din 15 septembrie a fost oferit publicului de la Ateneul Român de Orchestra de cameră Mahler. Formată în anul 1997, formația cuprinde 40 de membri din 20 de țări și îmbrățișează un repertoriu impresionant din toate epocile istoriei muzicii.

Programul a început cu interpretarea plină de viață a Simfoniei nr. 31 în Re major „Auf dem Anstand” (a bunei cuviințe) de Joseph Haydn, cunoscută ca Simfonia cu semnal de corn. Compusă în anul 1765, lucrarea face parte din creația unei perioade timpurii, de tranziție, în care tânărul muzician schița primii pași către independență. Structura poartă încă influența genului de suită, dar face deja dovada unei extraordinare tehnici a instrumentației. E epoca în care Haydn se angaja la curtea Esterhazy și mergea la Eisenstadt în funcția de capelmaistru pentru a prelua răspunderea întregii logistici muzicale de la castelul princiar. În varianta prezentată acum, prima parte a simfoniei nr. 31 – care începe cu o fanfară de corni urmată de semnalul unui singur corn – a sunat proaspăt, voios, simplu, într-o bucurie a sentimentului de înfrățire a sufletelor cu natura. În partea a doua, delicată și plăcută auzului, am admirat mișcarea ternară în care vioara și instrumentele grave evoluează într-un dans elegant, nobil și spiritualizat. Partea a treia a sunat energic, cu o vitalitate bine temperată, cu jocuri de contraste forte-piano, fiind subliniat rolul proeminent al aceluiași corn care a dat semnalul inițial. Prezentarea sonoră a sugerat elocvent atmosfera elegantă de la castel. Ultima parte în ritm de marș a creat atmosfera festivă corespunzătoare ambientului. S-au distins episoadele variaționale susținute de flaut, vioară și corn, acesta din urmă rămânând până la sfârșit conducătorul principal al cortegiului.

Capriccio pentru mâna stângă și ansamblu de suflători de Leoš Janáček aparține unuia din cei mai interesanți muzicieni, figură mitică a Cehiei de Est din perioada sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX. Un umanism generos străbate opera sa, care a influențat puternic școala componistică a Cehoslovaciei din generațiile ce i-au urmat. Capriciul pentru mâna stângă a fost compus în anul 1926 pentru un pianist care își pierduse mâna dreaptă în primul război mondial. A fost foarte bine primit de lumea muzicală, înscriindu-se în seria celor câteva concerte pentru mâna stângă cunoscute și iubite pe întregul mapamond. Interpretarea din concertul de față s-a bucurat de aportul artistei Yuja Wang, o stea de primă mărime a pianisticii chineze contemporane, deținătoare a unor premii internaționale și colaborări de referință. Intrarea eruptivă a pianului a anunțat o muzică antrenantă, de factură modernă, dar cu un limbaj contemporan moderat. Fluxul muzical a cunoscut episoade lirice urmate de izbucniri contrastante, cu momente de fugato, variaționale sau exprimate prin întrebări și răspunsuri. Chopiniană apare interpretarea solistei, alternând cu aparițiile puternice ale suflătorilor, pentru ca discursul să se calmeze treptat, revenind la expunerea visătoare de la început. În mișcarea următoare, materialul tematic expus de suflătorii gavi s-a desfășurat pe fondul arpegiatelor pianului, răspândite pe întreaga claviatură. O mișcare moderată reunifică pânza sonoră a pianului cu intervențiile orchestrei în dezvăluirea unui peisaj sonor liniștit și plăcut. Intervențiile variaționale dinamizează discursul și conduc spre o concluzie luminoasă, stenică. Publicul a aplaudat cu entuziasm atât lucrarea cât și interpretarea acesteia.

După pauză am ascultat mai întâi Octetul pentru suflători de Igor Stravinsky. Lucrarea a fost compusă în anul 1922 pentru o idilă a autorului cu o dansatoare celebră care ulterior avea să-i devină soție. Formația se compune din flaut, clarinet, două fagoturi, două trompete și doi tromboni. O primă mișcare decisă a prezentat tema de bază care e simplă și ritmată. I-a urmat o parte lentă, expunând o melodie lirică punctată ritmic de instrumentele grave. Apoi mișcarea s-a accelerat, a apărut un ritm de vals cu caracter oarecum comic, hilar, din ce în ce mai caricatural. Discursul s-a animat, dezvoltând vitalitatea prezentă încă de la început, prin efecte spectaculoase, de mare virtuozitate. Un neoclasicism benign pare să fie trăsătura stilistică dominantă a acestei muzici care sună sărbătoresc în momentul de față, când se marchează 50 de ani de la moartea compozitorului Igor Stravinsky.

În încheierea programului, am ascultat Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră de Dmitri Șostakovici, compus pentru fiul compozitorului, în anul 1957, și interpretat de acesta în primă audiție absolută în compania filarmonicii moscovite. Prima parte se bazează pe teme foarte simple, ca de fanfară, cu caracter entuziast, tineresc. Partea lentă expune la orchestră o temă gânditoare urmată de alta duioasă, pe fond de triolete romantice la pian. Se trece fără oprire direct în Finale-Allegro, în care, două teme dansante, pline de voioșie, exaltă spiritul tinereții triumfătoare și izbânda ei în lumea întreagă. Interpreții s-au bucurat de un succes bine meritat, iar solista a oferit ca supliment mai întâi o prelucrare sensibilă a celebrei arii din opera Orfeu în Infern de Gluck, iar apoi, cu un temperament electrizant, Toccata de Prokoofiev.

Se cuvine să observăm, la final, contribuția deloc neglijabilă a vizualului la acest succes. Solista are o siluetă încântătoare și a prezentat două ținute vestimentare de colecție, admirabile prin eleganță. Întreaga sa apariție, delicată, suavă, se află în contrast spectaculos cu forța năvalnică a trăirilor ardente, ceea ce adaugă o notă specială apariției scenice.

Articol realizat de Lavinia Coman