ORCHESTRA DE CAMERĂ A FILARMONICII GERMANE DIN BREMEN
CRISTIAN LUPEȘ dirijor
JULIEN LIBEER pian
ARABELLA STEINBACHER vioară
Dinu Lipatti Concertino in stil clasic pentru pian și orchestră de cameră op. 3
- Allegro maestoso – 2. Adagio molto – 3. Allegretto – 4. Allegro molto
Max Bruch Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 26
- Vorspiel: Allegro moderato – 2. Adagio – 3. Finale: Allegro energico
Anton Webern Passacaglia
Aaron Copland Appalachian Spring
- Very slowly – 2. Allegro – 3. Moderato – 4. Quite fast – 5. Subito Allegro – 6. Very slowly – 7. Doppio Movimento – 8. Moderato – Coda
Compus la vârsta de 19 ani, Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră, op. 3 este cea mai frecvent cântată lucrare din creația lui Dinu Lipatti (1917-1959), un artist identificat mai ales cu extraordinara carieră pianistică și mai puțin cu aceea de compozitor, deși a doua ipostază pare să-l fi preocupat la fel de mult, însoțindu-l de la cea mai fragedă vârstă și până în ultimul an al scurtei sale vieți. După cum o arată și titlul, muzica trădează influențe directe și asumate din partea modelelor trecutului, în special Johann Sebastian Bach, unul din idolii lui Lipatti, dar care evoluează de-a lungul celor patru părți de la o imitare stilistică, până la reinterpretarea modelului în cheia unui limbaj tot mai modern, trecând de la accentul pus pe linia melodică de tip coral, la coralul cu variațiuni (partea a treia) și fugato-ul integrat într-o structură concertantă în ultima parte.
Cunoscut și pentru Fantezia scoțiană sau pentru Kol Nidrei, Max Bruch (1838-1920) a rămas, totuși, în istorie drept compozitorul unei singure piese – Concertul nr. 1, în sol minor, pentru vioară și orchestră, op. 26. La forma finală (din 1867) și consacrarea sa a contribuit și cel mai mare violonist din epocă, Joseph Joachim, care a influențat, un deceniu mai târziu, și lansarea celui mai important concert romantic pentru vioară, compus de Johannes Brahms. Deși este încadrat în tabăra brahmsienilor, adică a conservatorilor, în opoziție cu Noua școală germană a lui Liszt și Wagner, Bruch nu s-a bucurat de aprecierea colegului său din Hamburg. După ce i-a prezentat opusul, Brahms, cu spiritul său ironic notoriu, s-a apropiat de pian și, prinzând între degete câteva pagini din manuscris, l-a întrebat pe Bruch: „Ce hârtie de partituri de calitate! De unde ai luat-o?”. De altfel, în timpul vieții, Bruch a fost cunoscut mai ales drept compozitor de piese corale, de dirijor și de profesor, în ultima ipostază ocupând timp de douăzeci de ani catedra de compoziție de la Universitatea din Berlin. Într-adevăr, primul său concert pentru vioară nu putea să aibă o soartă mai bună, la apariție. Pentru Brahms și ai săi, muzica era prea rapsodică, fragmentară, lipsită de o structură clară a formei, cu părți inexplicabil legate între ele, bazate excesiv pe cantilenele libere ale viorii. Cât despre Noii germani, un concert pentru vioară nu reprezenta nici măcar ca gen o întreprindere onorabilă, ci un semn al desuetudinii și lipsei de originalitate. Însă tocmai aceste trăsături au fost cele care, în secolul XX, au devenit o marcă a modernității: spargerea tiparelor, expresia liberă, discursul muzical bazat pe inspirație și mai puțin pe reguli. Dar cel mai important succes atins de Bruch a fost cel care contează, în ultimă instanță, cel mai mult, chiar și pentru artiștii cei mai riguroși: priza la public. Devenit un autentic șlagăr muzical romantic, Concertul nr. 1 de Bruch a intrat în circuitul marilor opusuri violonistice, nu în ultimul rând și fiindcă „face dreptate” instrumentului, perfect pus în valoare în monologurile melodice și în pasajele de virtuozitate. În ultima parte, tema dansantă amintește sugestiv de finalul Concertului de Brahms, care se dovedește mult mai puțin îndepărtat în spirit de mai tânărul Bruch, poate, decât și-ar fi dorit. Bruch găsește aici acea cale de mijloc ideală între un limbaj accesibil, virtuozitate și omogenitate, împreună cu o anvergură simfonică solidă, și prin ea, drumul către imortalitatea artistică.
Deși poartă numărul de opus 1, Passacaglia este departe de a fi prima lucrare compusă de Anton Webern (1883-1945). Până la vârsta de douăzeci de ani, discipolul lui Arnold Schönberg și colegul lui Alban Berg, împreună cu care alcătuia triada celei de-a Doua Școli Vieneze, compusese suficient pentru a se afirma, dar nu considerase nici o piesă demnă de publicare. Acest perfecționism radical avea să-l însoțească toată viața și să-i limiteze atât întinderea creației – reduse la 31 de lucrări cu număr de opus – cât și gradul de popularitate.
Concizia formei și rigoarea tehnicii de compoziție reprezintă alte două caracteristici ale muzicii lui Webern. Deși situată înaintea îmbrățișării fără rezerve a sistemului dodecafonic, Passacaglia prezintă deja câteva din preocupările esențiale ale lui Webern: grija pentru structură, alegerea vechiului dans baroc neavând nimic de-a face cu neoclasicismul, ci cu posibilitatea de a construi sistematic, în jurul unei teme principale; atenția la timbralitate, așa cum reiese din orchestrația bogată, în care se exploatează diferite culori și tehnici ale instrumentelor, precum și combinația dintre ele, care va conduce mai târziu la celebra Klangfarbenmelodie; tendința către lirism, în acest caz, prin linii melodice și armonii în mare parte tonale, descendente ale limbajului postromantic. Grație acestor calități, Passacaglia rămâne cea mai cunoscută și frecvent cântată lucrare din creația lui Webern, rezervată în rest îndeosebi specialiștilor.
Cu Primăvara Apalașe, Aaron Copland (1900-1990) a devenit primul compozitor american de anvergură internațională. Compusă în 1944 pentru celebra dansatoare și coregrafă Martha Graham, supranumită „dansatoarea secolului” și considerată drept unul din pionierii dansului modern, muzica de balet se intitula simplu „Ballet for Martha” și a primit titlul cunoscut astăzi în ajunul premierei, la sugestia destinatarei, care îi mărturisea compozitorului: „Știu că nu are nici o legătură cu baletul, dar pur și simplu mi-a plăcut”. Peste ani, Copland se amuza încă la primirea de complimente cu privire la intuiția genială care l-a făcut să compună o muzică în care este surprins întocmai spiritul naturii evocate. Totuși, un spirit pe care ascultătorii l-au identificat drept specific american, răzbate din relatările lui Copland în legătură cu procesul creației muzicii de balet devenite ulterior suită pentru orchestră: „Maniera foarte personală de a dansa a Marthei Graham a fost cea care a inspirat stilul muzicii. Martha este mai degrabă îngrijită și austeră, simplă și totuși puternică, iar stilul ei de dans este ca atare direct. Aceste calități sunt privite ca fiind în mod special americane și ele reprezintă și caracterul partiturii mele, care citează doar o singură melodie populară, Simple Gifts, dar care folosește ritmuri, armonii și melodii care sugerează o ambianță americană”. Astăzi, Aaron Copland este considerat drept compozitorul național al Statelor Unite, cel care a reușit să surprindă cel mai sugestiv în muzica sa cultura muzicală americană.
Articol realizat de Mihai Cojocaru
