Ce ascultăm pe 17 septembrie la Ateneul Român

Recital MAXIM VENGEROV vioară, POLINA OSETINSKAYA pian

Wolfgang Amadeus Mozart – Sonata nr. 32 în Si bemol major pentru vioară și pian K. 454

  1. Largo, Allegro – 2. Andante – 3. Allegretto

George Enescu – Sonata nr. 2 în fa minor pentru pian și vioară op. 6

  1. Assez mouvementé (Destul de mișcat) – 2. Tranquille (Liniștit) – 3. Vif (repede)

Richard Strauss – Sonata în Mi bemol major pentru vioară și pian op. 18

  1. Allegro, ma non troppo – 2. Improvisation: Andante cantabile – 3. Final. Andante-Allegro.

Maurice Ravel – Rapsodia Tzigane

Sonata nr. 32 în Si bemol major pentru vioară și pian K. 454 a fost scrisă de Mozart (1756-1791) pentru violonista italiană Regina Strinasacchi (o femeie instrumentist fiind o raritate în secolul al XVIII-lea), care urma să cânte, în aprilie 1784, în fața împăratului Josef al II-lea, la Teatrul Kärntnertor din Viena. Mozart s-a grăbit să compună o sonată, pe care urma să o cânte el însuși împreună cu violonista. Așa cum se mai întâmplase însă o dată (cu Sonata în Sol major, K.379), Mozart a avut atât de puțin timp la dispoziție pentru a pune pe hârtie noul opus, încât în momentul concertului doar partea viorii era scrisă, Mozart cântând partea pianului din memorie.

Sonata în Si bemol major este prima dintre cele trei capodopere de mare anvergură considerate încununarea seriei de sonate pentru pian și vioară ale lui Mozart (următoarele două sunt cele în Mi bemol major K48 și în La major K526.) Este una dintre cele mai grandioase lucrări de acest gen și singurul exemplu din perioada sa de deplină maturitate a compozitorului. Sonata începe cu o introducere lentă – se pare că aici compozitorul a ținut cont de preferința solistei pentru interpretarea lentă și cantabilă. Urmează obișnuitul Allegro de sonată și încă două părți în succesiunea lent-repede.

George Enescu (1881-1955) era încă student la Conservatorul din Paris când a scris Sonata a doua în fa minor pentru pian și vioară, în aprilie 1899. Opusul este dedicat fraților Thibaud – violonistul Jacques, cu care Enescu era coleg de studii, și fratelui acestuia, pianistul Joseph.

Intervievat către sfârșitul vieții sale, Enescu a descris geneza acestei sonate astfel: La vârsta de paisprezece ani, când mă plimbam de unul singur în grădina prințului Maurouzi, mi-a venit o temă în minte. Am purtat-o în mine timp de trei ani; apoi, la vârsta de șaptesprezece ani, am scris cea de-a doua sonată pentru vioară în decurs de două săptămâni. Sonata dă dovadă, într-adevăr, de o unitate extraordinară, în principal datorită modului în care elemente ale temei misterioase din prima parte sunt dezvoltate de-a lungul întregului opus, dând naștere unei structuri organice, o caracteristică ce avea să definească toate creațiile enesciene. Enescu avea, deci, o preferință clară pentru forma ciclică, nu numai în sensul în care temele mișcărilor anterioare erau reluate la final, ci și în sensul în care compozitorul le suprapunea, dezvăluind astfel corelări până atunci rămase ascunse. În plan armonic artistul folosește și aici (în special în partea lentă) o tehnică derivată din modurile muzicii folclorice românești, în care ambiguitatea este dată de terțele majore-minore „mobile”. Prima mișcare a Sonatei este o fantezie cu melodii cromatice, a doua parte este și ea cromatică, dar cu o notă nostalgică, în vreme ce finalul abundă în motive folclorice.

Sonata în Mi bemol major pentru vioară și pian op. 18, singulară în catalogul opusurilor lui Richard Strauss (1864-1949), marchează finalul unei importante perioade de creație, fiind ultima partitură camerală semnificativă a autorului (au urmat și altele, dar fie nu originale ci aranjamente ale unor fragmente din opere, fie opusuri nefinisate ori mai degrabă minore ca importanță); în același timp Strauss se afla atunci și la începutul așa-zisei perioade „de maturitate”, în care a fost preocupat în special de opusuri simfonice și de operă. Sonata în Mi bemol major a fost compusă în 1887, compozitorul având 23 de ani. Prima audiție a avut loc la Elberfeld, lângă Düsseldorf, în 3 octombrie 1888, cu Robert Heckmann la vioară și Robert Buths la pian. Cu ocazie primei ei interpretări publice, la München, un an mai târziu, Strauss însuși a cântat la pian.

Sonata are o structură formală clasică, în trei părți, pe structura repede – lent – repede.

Apetența lui Maurice Ravel (1875-1937) pentru muzica exotică era foarte mare; opusurile sale includ referiri la muzici – reale sau imaginate – din culturi diverse: spaniolă, italiană, ebraică, scoțiană, chinezească sau țigănească, precum și trimiteri către antichitatea grecească, între altele.

Rapsodia Tzigane este una dintre cele mai cântate creații pentru vioară ale compozitorului francez, o piesă ce abundă în elemente spectaculoase, de mare virtuozitate. Potrivit declarațiilor pianistei franceze Gaby Casadesus (dintr-un interviu acordat biografului lui Ravel, Arbie Orenstein), partitura este rezultatul unei întâlniri dintre compozitor și violonista maghiară Jelly d’Arányi (o nepoată a violonistului Joseph Joachim); cei doi s-au cunoscut la Londra, în iulie 1922, cu ocazia unui recital privat în care Jelly a cântat, împreună cu Hans Kindler, Sonata pentru vioară și violoncel a lui Ravel. După recital, Ravel se pare că i-a cerut doamnei d’Arányi să cânte câteva melodii țigănești, iar violonista s-a conformat, seara continuând astfel până la ora cinci dimineața, „cu toată lumea epuizată”, relatează Orenstein, „cu excepția violonistei și a compozitorului”. Ravel a consultat apoi imediat partituri ale Rapsodiilor ungare de Liszt și ale celor 24 de Capricii de Paganini, iar în decurs de trei zile i-a scris dnei d’Arányi cerând sfaturi tehnice pentru ceea ce avea să devină Tzigane. Acest elan inițial a fost însă întrerupt timp de aproape doi ani din cauză că Ravel lucra la opera Copilul și vrăjile și la Sonata pentru vioară; astfel că prima audiție a rapsodiei Tzigane a avut loc în aprilie 1924 la Londra, cu D’Arányi, dedicatara, ca interpretă. Ravel a realizat și un aranjament pentru vioară și orchestră care se bucură în continuare de mult succes în sălile de concert.

 

Articol realizat de Irina Vasilescu