LA CETRA BAROCKORCHESTER & VOKALENSEMBLE BASEL
ANDREA MARCON dirijor
Antonio Caldara „La Concordia de’ pianeti”
MAGDALENA KOŽENÁ Venere (mezzosoprană)
MARGRIET BUCHBERGER Diana (soprană)
CHRISTOPHE DUMAUX Giove (contratenor)
VADIM VOLKOV Apollo (contratenor)
CARLOS MENA Marte (contratenor)
ANTHONY GREGORY Mercurio (tenor)
LUCA TITTOTO Saturno (bas)
Antonio Caldara (Veneția, 1670 – Viena, 1736) reprezentant de seamă al barocului italian, compozitor extrem de prolific mai ales în domeniul vocal-dramatic (opere, oratorii, diverse alte creații similare, atât laice cât și religioase), și-a desfășurat activitatea – ca mai toți confrații săi – sub patronajul unor înalți aristocrați din perimetrul italian și nu numai. Bunăoară, în ultimii 20 de ani ai vieții a fost vice-capelmaistru al Curții Imperiale din Viena unde, printre multe altele, trebuia să compună anual o operă pentru sărbătorirea Împăratului (Carol VI de Habsburg) și, o dată la doi ani, un omagiu similar pentru Împărăteasă (Elisabeta-Cristina, viitoarea mamă a Mariei Teresa și bunică a Mariei Antoaneta). S-au strâns astfel sumedenie de compoziții ocazionale, majoritatea explicit omagiale, căzute ulterior în uitare, ca mai tot patrimoniul baroc, până la revirimentul din secolul trecut. O asemenea lucrare este La Concordia de` pianeti, un fel de cantată laică fără acțiune propriu-zisă, o serenata în două părți, pe libret de Pietro Pariati. Interesant de menționat că cei doi mai colaboraseră cu mulți ani în urmă la Barcelona creând prima operă italiană care s-a reprezentat vreodată în Spania, Il più bel nome.
La concordia de`pianeti a fost compusă în 1723 cu ocazia zilei onomastice a Împărătesei – 17 noiembrie – când a avut loc și premiera absolută, în aer liber, cu mare fast și strălucire. Există mărturii despre defilarea de trăsuri și toalete luxoase ale nobilimii spectatoare precum și despre confruntarea artistică a unora dintre cei mai faimoși virtuozi ai vremii. Aceștia întruchipau 7 zeități, cu reprezentare astrală pe firmament prin planetele Venus (Venere), Jupiter (Giove), Marte, Mercur, Saturn, cărora li se adăugau Apollo și Diana, personificând Soarele și Luna. În deschidere și-n momentele concluzive ale părților erau secondați cu toții de corul semizeilor.
Zeii discută despre o muritoare – nenumită până spre sfârșitul primei părți – preamărindu-i ditirambic virtuțile și încercând să se pună de acord dacă o asemenea ființă merită să fie divinizată sau ar trebui să se mulțumească doar cu onorurile pământești. Mercur, Jupiter și Saturn pledează de-o parte, Diana, Venus, Marte și Apollo, de cealaltă. Dar după rostirea numelui, „l’augusta Elisa” (Elisabeta-Cristina), zeii-planete ajung ca prin farmec la unanim consens întru ridicarea acesteia în slăvi, alături sau chiar mai presus de zei. Venus ține să aibă ultimul cuvânt și se lansează într-o arie bonus, a treia (ceilalți având doar câte două), aducând „La concordia de` pianeti” ca ofrandă la picioarele sărbătoritei.
Partitura cuprinde 37 de numere: introducerea orchestrală, corurile deja menționate – primul având și scurte intervenții solistice – iar în rest, legate prin succinte recitative, arii de virtuozitate pe tiparul da capo care permite fiecărui interpret să adauge, pe lângă linia melodică notată (bogată și aceasta în pasaje dificile mai ales pentru tenor și bas), adevărate demonstrații personale de fantezie combinatorie și agilitate vocală. Recitativele sunt însoțite doar de clavecin și continuo dar celelalte numere beneficiază de un aport orchestral important; introduceri și încheieri, adesea ritornelli care secvențează discursul vocal. Uneori, emancipate din simplul acompaniament, apar în prim plan instrumente soliste, adevărate partenere ale vocii, precum vioara în prima arie a Venerei, „Non si turba e non si duole” sau trompeta din ultima arie a lui Marte, „Da mia tromba”. Trompetele răsună însă mereu – patru la număr – încă din introducere, cum era de așteptat într-un context festivist. Orchestra mai cuprinde pe lângă ele suflători din lemn (oboi, fagot), cvartetul de coarde, timpani, basso continuo. Întreaga muzică se constituie într-un florilegiu de melodii agreabile pe ritmuri dansante care păstrează netulburată atmosfera sărbătorească, da capo al fine.
Articol realizat de Ligia Ardelean
